Generaţia mea, născută în plin comunism şi ajunsă la apogeu în ultimii şi cei mai grei ani ai dictaturii ceauşiste, a plătit în ultimii ani din plin mizeria şi suferinţa din care s-a ivit.

Pe rând, mult înainte de vreme, Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Nino Stratan şi George Crăciun (alături de destui alţii) s-au dus dintre noi. E o pierdere înspăimântătoare, care-a lăsat rândurile optzeciste decimate.

Mariana Marin mi-a fost colegă de an la facultate şi una dintre cele mai dragi prietene. E de necrezut cât de puternică era prezenţa ei pe atunci: o frumuseţe "brâncovenească", zdravănă şi brună, o minte ironică şi lucidă, care amenda imediat meschinăriile, pescuitul în ape tulburi, compromisurile de orice fel. Şi-n acelaşi timp un deplin suflet de poetă, animat de aceeaşi fervoare pentru poezie de care noi toti eram contaminaţi pe atunci. De pe-atunci bea destul de mult şi trăia din plin, dar nu vicios, ci cu un fel de robusteţe, de "zdrăvenie" carei stătea bine. De-atâtea ori am plecat de la cursuri împreună şi-am tăbărât la "Negoiu", la "Union" sau la "Capşa", undeam stat ore-n şir la un pahar de votcă sau de coniac, vorbind numai şi numai despre poezie. Pentru Madi, poezia era o chestiune de viaţă şi de moarte. Poet nu era cel care scria poezii, ci cel care trăia în poezie, care îşi trăia poezia pînă la ultimele consecinţe. Nu dădea doi bani pe nimic altceva. Trăia la-ntâmplare, avea iubiri şi uri puternice în rândul poeţilor (ura ei aducea însă mai mult a dispreţ pentru prostituţia intelectuală de orice fel), şi de mai multe ori a demonstrat - câteodată vreunui soţ ce voia "s-o aducă pe calea cea bună" - că nu putea fi îmblânzită. Şi chiar nu putea. Trebuia s-o accepţi aşa cum era: excesivă în toate, dar mai cu seamă în admiraţie, nesăbuită şi autodistructivă.

De la o vreme nu mi-a mai fost pe plac boema continuă în care, ca o al