Dupa atitea delectari asupra diferitelor incarnari ale uritului, cartea se incheie cu un apel la compasiune. In cuprinsul sau intilnim uritul din natura, uritul uman, fizic si spiritual, o succesiune de ilustrari la capatul careia poti exclama nedumerit: "Cit de frumos e uritul!". Dupa succesul cu Istoria frumusetii, iata ca, dupa aproximativ un an, editura Rao ne ofera, in oglinda, o noua bucurie, editind Istoria uritului, aparuta sub ingrijirea lui Umberto Eco, in traducerea Oanei Salisteanu si Anamariei Gebaila. Cele doua volume monumentale incearca sa reconstituie o istorie a ideilor estetice de-a lungul timpului. Daca pentru frumusete avem definitii cu duiumul, uritul a fost definit cel mai adesea drept opusul frumosului. Analizate de-a lungul civilizatiei occidentale, cele doua istorii au trasaturi comune, iar in arta ele sint greu de separat intotdeauna la fel de net, date fiind gusturile schimbatoare si oricum impartite ale publicului. Despre unele epoci nu ne-au mai ramas decit marturii artistice, iar in cele mai noi regasim si poeme sau texte filosofice, dar sint diferente mari de apreciere de la o civilizatie la alta, de la un continent la altul. Este greu de exprimat in concepte occidentale civilizatia chineza sau cea indiana, bunaoara. In general, frumusetea inseamna proportie si armonie, dar si acesti doi termeni sint greu definibili, schimbindu-si intelesul de atitea ori in istorie. Probabil ca ciclopii, de pilda, considerau drept foarte uriti oamenii cu doi ochi. Cum spunea Voltaire in Dictionar filosofic, daca intrebi un broscoi ce este frumusetea, ti-o va indica pe femela lui... De asemenea, Hegel, in Estetica sa, scria ca "Poate nu chiar fiecare sot pe sotia sa, dar oricum fiecare logodnic pe logodnica sa o considera frumoasa, frumoasa in mod exclusiv; iar daca gustul subiectiv pentru aceasta frumusete nu are nici o regula fixa, este un adevarat no