Faptul că o adaptare cinematografică a unui text literar e judecată după fidelitatea faţă de materialul originar ar trebui să fie un truism perimat. Şi chiar este, cel puţin pentru autorii manualelor de scenaristică, autori care recomandă ca textul să fie doar o sursă de inspiraţie, nu literă de lege, de unde şi deja celebrul "bazat pe". Dar lucrurile stau altfel când vine vorba de critici (şi literari, şi de film), mai ales când se confruntă cu trei tipuri de adaptare. Primul ar fi cel bazat pe texte vechi şi deci pe poveşti ultra-cunoscute de public; e tipul cel mai ieftin (legea de copyright nu funcţionează şi plăteşti doar "adaptatorul", nu şi autorul) şi mai popular. Al doilea e cel regăsit mai des în cinematografia independentă, care dezgroapă texte puţin cunoscute, de autori la fel de puţin faimoşi. Cel de-al treilea profită de succesul unor romane/nuvele proaspete, mergând pe ideea că dacă oamenii au cumpărat cartea, se vor duce şi să vadă filmul. Iar criticii literari privesc cum literatură de bună calitate devine film prost sau criticii de film laudă un lung metraj bazat pe un material dezastruos, şi protestele încep să curgă din ambele părţi.

Oricum, adaptările sunt omniprezente: la cinema (Casa de nisip şi ceaţă), la noutăţi video (Misterele fluviului) şi la TV (Mansfield Park, difuzat de HBO). Primele două aparţin tipului III de adaptare şi au multe elemente comune care ţin de regie. La Clint Eastwood, regizorul Misterelor", te aştepţi la o cameră care zăboveşte la close-ups şi la un ritm editorial molcom, cu cadre lungi şi tăieturi nespectaculoase. La Vadim Perelman, veteran al reclamelor şi videoclipurilor (al cărui debut regizoral e Casa"), te-ai aştepta la exact contrariul. Şi totuşi"

Filmul lui Perelman, clasificabil la "drame psihologice", se bazează pe romanul omonim al lui Andre Dubus III (finalist la National Book