Probabil că niciodată în istoria sa, România nu a avut un număr atât de mare de deţinători de diplome universitare pe cap de locuitor. În perioada comunistă, diploma a fost ridicată la rangul de valoare supremă: aveai diplomă, aveai parte!

S-au identificat două categorii de deţinători de diplome: pe de o parte - în minoritate - cei care săriseră treptele politice pe bază de „origine sănătoasă” şi care, în noile poziţii, aveau nevoie de confirmări suplimentare. Nu au fost deloc rare cazurile - şi asta până prin anii 60 - când unii activişti de partid terminau o facultate înaintea liceului şi ceilalţi. Cu timpul, situaţia s-a reglementat şi marea piatră de încercare a devenit admiterea la o facultate. Examenele erau relativ exigente şi selecţia se făcea în mod aproape natural, mai ales după ce au fost retrase locurile rezervate candidaţilor proveniţi din cadrul unor categorii sociale favorizate (muncitori, ţărani săraci). România şi-a format, până în 1989, o categorie de intelectuali solidă şi competitivă. Rămânerea în afara studiilor academice însemna, de cele mai multe ori, excluderea de la avansul profesional şi social. Unica - din câte îmi amintesc - facilitate universitară păstrată a fost aceea că absolvenţii şcolilor de miliţie aveau acces direct în anul al III-lea al facultăţilor de Drept şi puteau profesa ca jurişti după trecerea în rezervă. Această facilitate s-a răsfrânt şi asupra slabei calităţi a edificiului de comandă din instituţiile represive, unde au continuat să conteze devotamentul şi subordonarea faţă de şefi.

România a ieşit deci, din dictatură, cu o mare foame de diplome, printre altele. Demonetizarea învăţământului s-a produs în primii ani, prin mărirea fără nicio noimă a numărului de locuri în facultăţi şi prin relaxarea criteriilor de admitere.

Învăţământul privat a venit ca o consecinţă a acestei stări de lucruri, asigurând