Domnul Georgescu are 58 de ani şi un metru nouăzeci. E adus de spate, lucru care, la înălţimea lui, e atît de evident încît vecinii îi spun Cocoşatul. Exagerat, dar săracii oameni n-au de ce să se agaţe. Pleacă de acasă la opt dimineaţa, se întoarce pe la şapte şi rămîne înăuntru. Nu-l vezi nici la cumpărături, nici la "Poiana". Cînd iese în balcon să-şi pună rufele la uscat, se afişează în chiloţi sau doar cu un prosop în jurul şalelor. Mă rog, îl priveşte. E seară. Cocoşatul mănîncă parizer. În garsonieră sună telefonul. O voce guturală întreabă ceva. Într-o limbă străină. Franceză? Dl Georgescu face un efort de memorie, leagă cîntecele lui Aznavour cu lecţiile din liceu şi înjgheabă ceva. La capătul firului este un anume Jacques Bamango Ngozi. Îl vrea pe ambasador. Repede, că telefonul pînă în Europa costă! Cocoşatul cască ochii, de unde ambasador, aici locuieşte doar el şi are acelaşi număr de şaisprezece ani. Tăcere. În aceeaşi franceză guturală. Mda, zice Ngozi, ministerul nostru de Externe nu prea-şi actualizează datele. De fapt, n-avem ambasadă în România, aşa ne adresăm noi ataşatului economic, mă rog, nu numai economic, vous gomprehenez. Probabil face parte din personalul diplomatic al altei ţări africane. Care? Nu ştiu, s-au tot schimbat! Acum e o situaţie extrêmement urgente, on doit contacter le reprezentant şi nu ştim unde să-l găsim. N-ar putea dl Jorghesco să dea de urma lui? Va fi cu siguranţă recompensat. E noapte, Cocoşatul scoate cartea de telefoane, încearcă pe la cîteva ambasade africane, dar nu-i răspunde nimeni. Reia demersurile a doua zi. Vai, nici o ţară africană nu se ocupă în vreun fel de Burundi. Nici măcar la Budapesta sau Viena. Seara, Ngozi sună din nou. E disperat. Chestiunea e urgentă - ce dracu' o fi urgent pentru regimul din Bujumbura într-o ţară cu care n-are relaţii? În plus, ministerul plăteşte bani grei acelui reprezenta