Scriam săptămâna trecută despre una dintre cele mai violente scene pe care am văzut-o într-un film (cu ocazia programării debutului lui Tarantino, „Reservoir Dogs", la TVR Cultural).

De data aceasta, emisiunea „CineTePrinde" de la Pro ­Cinema ne face cunoştinţă - pentru cine nu l-a cunoscut deja - cu cel mai atipic şi mai memorabil killer pe care l-a înregistrat banda de celuloid: personajul interpretat de Javier Bardem în „Nu există ţară pentru bătrâni" al fraţilor Coen. Ca în cazul filmului lui Tarantino, efectul este sporit prin tehnica oximoronului. În „Reservoir Dogs", scena torturii părea un episod relaxat, în care ai fi zis că un tip simpatic nu vrea altceva decât să se bucure de o melodie şi să danseze pe ea.

La fraţii Coen, personajul care e de fapt un killer redutabil, ce ucide cu o butelie ciudată, are aparenţa unui individ inofensiv, visător, cu o faţă de fraier. Dacă ar fi fost ­vreun Rambo fioros, nu ar fi impresionat aşa cum o face tipul cu tunsoare de băiat cuminte, inspirată din moda anilor '70-'80. Nu ameninţă, nu-şi încordează muşchii demonstrativ, nu face paradă de cât de periculos poate fi.

Ucide în tăcere şi fără să clipească, de parcă ar fi un funcţionar blazat care face un lucru de rutină. Scena cea mai dură din film, după mine, nu e vreuna în care sunt omorâţi oameni, ci tocmai cea în care un bărbat, vânzător la o benzinărie, scapă cu viaţă. Personajul interpretat de Bardem discută cu el liniştit, în timp ce mănâncă alune. Termină alunele din pungă, strânge ambalajul în pumn şi-l aşază pe tejghea. Plasticul mototolit se destinde încet şi ­simţi cum toată tensiunea scenei creşte exponenţial.

Desigur, bietul vânzător nu ştie cu cine are de-a face, e ca un şoricel nevinovat cu care se joacă animalul de pradă înainte de a-i da lovitura fatală. Apoi vine întrebarea: „Care-i cel mai important lucru pe care l-ai pi