Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? Gogol – cum susţinea Ernu, sau Joyce – precum combătea Stănescu. O clipă, cu acea luciditate, şi ea inerentă Serviciilor noastre, mi s-au părut ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin... Nu greşeam – Stănescu va recunoaşte într-un tîrziu că s-au prins într-un „pariu infantil“. Nu are importanţă – în fond, cum precizează Rimbaud, totul începe cu un rîs de copil. Mai grav este că cei doi au continuat să se contrazică timp de doi ani, obligîndu-mă să le citesc şi să le decupez scrisorile, inoculîndu-mi un sentiment straniu, dar nu chiar străin de breasla noastră: aveam de-a face cu doi posedaţi; nu de diavol, nu de politică – ar fi fost prea banal –, ci de spiritul celor definiţi odată în două fraze fulgerătoare ale lui Dostoievski: „Ce fac, atunci cînd se adună, tinerii ruşi?“ „Discută problemele mondiale!“. Pe Dîmboviţa, cei doi – deloc inhibaţi de vreo „angoasă a influenţei“ – vor discuta problemele mondiale, şi anume cele ale literaturii. Nu ca savanţi, ci ca practicieni, deloc atoateştiutori, ci doar orgolioşi, precum îi vedea odată, la Petersburg, Ahmatova pe Mandelstam şi Pasternak încă tineri: „insuficient de siguri pe sine pentru a fi plicticoşi“.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români Ce-i desparte nu-i chiar pentru copii. Ernu e posedat de contextu