Nu mai fusese demult atât de fericit. Poate din faşă, când, după obicei, i se rostise la ureche adhanul (chemarea la rugăciune). Prinţul era convins că se numeşte Yaser - "(Allah l-a făcut) uşor de purtat" şi că glonţul cu numele lui venise, în sfârşit. Afară ningea cu fulgi mari şi sfioşi, care nu se mai aşezau pe pământ. Întrebă, pur şi simplu:
- Unde-i Povestitorul?
- În munţi.
Îi răspunsese Artaban. Acum îl vedea bine, în aburul înserării, stând în picioare, cu kalaşnikovul pe umăr, cu o centură de explozibili în jurul brâului, cu o privire crâncenă şi un aer de fedain (un kamikaze musulman). În mână ţinea încă mătăniile lui de chihlimbar albastru...
- Spune-i adevărul, auzi Prinţul o voce care venea chiar de la căpătâiul lui şi seamăna cu a lui rabbi Abrabanel.
- Povestitorul nu mai e, Prinţule. A luptat ca un viteaz!
Prinţul era descumpănit:
- Dacă Povestitorul nu mai e, cine o să ne călăuzească spre capătul poveştii?
Îi era cald şi bine. După un timp, Prinţul îşi dădu singur răspunsul, cu voce tare:
- În pustiul încins de lângă Jiddah, Mireasa Mării, călătorii aud hawatif (voci în deşert). Sunt glasurile poeţilor morţi, care îşi recită fără odihnă versurile, şi fiecare vers e o urmă în nisip şi un semn… Dacă se iau după ele, versurile îi conduc pe cei rătăciţi spre câte o oază.
Întunericul se lăsă uşor, ca o atingere blândă peste o rană deschisă. Prinţul înţelese că stătea cu capul în poala lui rabbi Abrabanel şi zâmbi:
- Credeam că eşti Azrail... Hai, Waliyullah (Prieten al lui Dumnezeu), priveşte cerul şi poveşteste-ne…
Rabbi Abrabanel ezită numai o clipă, apoi începu rar, ca şi cum ar fi urcat o pantă abruptă, sprijinindu-se pe fiecare cuvânt:
- E o noapte strălucitoare. Văd până la al şaptelea cer, lânga Tronul lui Dumnezeu. E întocmai ca în Sura Stelelor: acolo se află Lotusul de la Cap