Răzvan Exarhu: „Mă bucur că tuturor li se pare firesc să se plângă de încălzirea globală când ninge.”
Pentru că e limpede că nu există suficiente resurse medicale care să rezolve the big buba la cap. Simt că lupta pentru pace o să ne omoare, nu războiul. Şi în fond, decât să dea în cap la oameni pe stradă, mai bine să susţină salvatorii planetei că ninsorile şi viscolul ar trebui să ne pună pe gânduri când se petrec iarna. Nici căldurile astea de vară nu ar trebui să ne lase cu mâinile încrucişate.
Nu mi-e clar deocamdată ce atitudine ar trebui să avem faţă de primăvară şi toamnă, dar simt că pregăteşte Bono un cântecel. În această atmosferă de completă dereglare, am aflat o veste bună, care mi-a confirmat că George Orwell e cu noi şi că nu ne va părăsi niciodată. La capătul unor lungi procese, Berlin a devenit primul oraş din Germania în care copiii au dreptul să facă gălăgie când se joacă, în locurile special amenajate pentru astfel de activităţi enervante.
M-a trecut un fior citind formularea oficială: hărmălaia din grădiniţe, şcoli şi parcuri e fundamentally and sociably tolerable. Poftiiim!? Iar domnul Axel Strohbusch, de la Department of Noise Protection, admite că, totuşi, copiii au dreptul să facă deranj sonor în timp ce cresc. Adevărul cel mai incomod este acela că ne confruntăm în primul rând cu imbecilizarea globală în numele civilizaţiei. Şi abia mai la urmă cu dereglări climatice la Vancouver şi Dăbuleni.
Topirea gheţarilor este nimic faţă de dispariţia subită şi voluntară a atâtor miliarde de catraliarde de neuroni. Sună aberant o lume în care chinezii îşi închid fabricile de poluare, iar aurul este lăsat să zacă liniştit în pământ, pentru a nu mai distruge natura, nu? În schimb pare infinit mai firesc să citim că în România s-ar putea amenaja nişte depozite de deşeuri nucleare şi să aflăm de la un mini