Ce poţi face într-un week-end în Bucureşti, cînd copiii sînt în vacanţă? Evident, dacă eşti un individ mai curînd spectator decît actor, şi pe deasupra destul de ancorat în copilărie şi amator de utopii şi iluzii, n-ai decît să te duci la film. Fac asta de la 16 ani încoace, cînd, în zilele din vacanţa de vară, în care rămîneam în Bucureşti, o porneam cu cîţiva prieteni pe Bdul 6 Martie de atunci, la vînătoare de filme mediocre.
Mi-a rămas şi acum acest obicei, singura diferenţă fiind că acum bîntui mai confortabilele şi mai răcoroasele mall-uri. Aşa am ajuns, într-un singur week-end, la 3 filme, toate potrivite programului de trăiri vesele de vacanţă şi nicidecum listei esenţiale a cinefilului cult. Cel dintîi, Păcală se întoarce, ar fi trebuit să fie un eveniment: în sfîrşit o urmare sau un remake al tradiţionalului Păcală de altădată, un clasic al comediei româneşti. Am plecat chitită să rîd cu gura pînă la urechi, în stilul Geo Saizescu, dar n-a fost chiar aşa. Am rîs, ce-i drept, destul, dar cam de la a doua jumătate a filmului încolo. Prima parte era, probabil, o găselniţă, care la mine nu a ţinut: totul se baza pe un foarte lung schimb de replici, în stilul înţelepciunii populare, în snoave şi ghicitori. Păcală se întorcea din Italia, unde fusese, desigur, să-şi găsească norocul: în aceeaşi tentă rustică, aduce de acolo un ţap şi un cocoşel. Cu alte cuvinte, nici Păcală nu e altceva decît un pierde-vară, dar unul pe linia "pozitivă": nu prea munceşte, este sub demnitatea lui de "isteţ", iar de păcălit, îi păcăleşte numai pe cei care merită. "Dreptul" de a nu munci i-l dă inteligenţa asta populară sau populistă, în virtutea unui ciudat principiu nescris: dacă eşti dotat, ai un statut, e suficient aşa, nu mai trebuie să te agiţi. Păcală şi Tîndală, partenera lui feminină, se plasează undeva între nebunii satului ("nebun" cu conotaţiile mai curînd de
