Tânărul poliţist comunitar reuşeşte de multe ori să-şi rezolve cazurile cu vorba bună. Atunci când nu se poate, apelează la scheme din artele marţiale.
O lungă perioadă de timp, Florin Podoleanu nu şi-a amintit cu mare plăcere de copilărie. Zâmbeşte trist când este întrebat de ce. „De mic, tatăl meu s-a ţinut de mine. Voia să devin mare sportiv. Eu nu prea am avut copilărie. Ca să primesc ceva, trebuia să fac flotări sau exerciţii de mobilitate. Atunci mi se părea frustrant. Ca orice copil, doream să mă joc, să-mi fac singur programul. Dar nu a fost aşa“, îşi aminteşte poliţistul. La început, Florin a făcut judo. Tot tatăl său a fost cel care l-a înscris. Nu i-a plăcut însă acest sport. „Este prea rigid. Am mers câteva luni, după care le-am spus părinţilor că nu mai pun piciorul la judo“, explică băcăuanul. Aşa s-a şi întâmplat.
O perioadă de timp, puştiul a urmat programul sportiv impus de tatăl său. Apoi a vrut să meargă la un club de arte marţiale. „Erau la modă atunci filmele cu Jean-Claude Van Damme. Toţi băieţii din generaţia mea îşi doreau să fie ca el. Nici eu nu aveam cum să gândesc altfel“, ne spune Podoleanu. Poliţistul s-a apucat apoi de kick boxing, sub îndrumarea lui Dan Şuhan. Era în clasa a IX-a.
„Mi-a plăcut mult de tot acest sport. Chiar am fost în câteva competiţii. La una am obţinut un loc II. La celelalte m-am accidentat şi nu am mai ajuns pe podium. Dar mai important decât laurii mi se pare faptul că am pus suflet în acest sport, iar satisfacţiile morale au fost imense“, mărturiseşte sportivul.
Întâi vorba bună şi apoi bătaia
Florin Podoleanu nu s-a mulţumit doar cu kick boxing. După ce a acumulat câţiva ani de experienţă s-a orientat către boxul thailandez. Apoi, a cochetat chiar cu un alt stil de arte marţiale, karate.
„Toate stilurile au ceva aparte. Mă simt favorizat de soartă că am reuşit să acumulez ceva