Dimensiunea şi finanţarea bugetului public în 2009 au fost teme de intensă dezbatere în ultimele săptă­mâni.

Dar, de mai mulţi ani, ponderea covârşitoare a deficitelor de cont curent a fost deţinută de împrumuturi făcute de sectorul privat; în 2008, ponderea sectorului privat în datoria externă a României ajunsese la cca. 2/3 (aproape 46 miliarde euro din cca. 70 miliarde euro), din care partea împrumuturilor pe termen scurt era de aproximativ 40%. Cu cât inclinaţia băncilor de a rostogoli datorie existentă şi de a finanţa datorie nouă va fi mai mică, cu atât presiunea asupra leului ca şi impactul de încetinire a economiei vor fi mai mari. De aici rezultă nevoia ca deficitul bugetului public să nu accentueze presiunea pe piaţa internă a creditului. Şi tot de aici şi importanţa ca parte importantă a finanţării deficitului public să se facă din surse externe - prin aceasta uşurându-se constrângerea valutară la nivelul economiei; o finanţare externă a deficitului bugetar substanţială ar ajuta evitarea ca bugetul public să acţioneze prociclic când economia este ameninţată să intre în recesiune.

Dar care este treaba statului în a se îngriji de solva­bilitatea sectorului privat? Când liberalizarea contului de capital este deplină, efectele unor căderi în lanţ în sectorul privat se resfrâng asupra stabilităţii fi­nan­ciare; o lipsă de finanţare cronică a sectorului pri­vat ar cauza în România o recesiune puternică şi ar invalida proiecţiile bugetului public. Iar o recesiu­ne ar implica încasări bugetare inferioare, creş­te­rea deficitului bugetar în execuţie, o împletire de cer­curi vicioase. Declaraţia guvernatorului băncii centrale din Grecia privind sucursalele băncilor ele­ne din Europa de Răsărit este temei de îngrijorare. Ea trebuie coroborată cu apelul pe care nouă bănci mari, cu operaţiuni extinse în noile state membre din UE şi în Ba