Daca Iliescu n-ar fi fost, procesul comunismului ar fi inceput mult mai devreme si apele societatii s-ar fi linistit mult mai repede... Va amintiti, cu siguranta, cit de revoltati am fost la inceputul anilor '90 cind Silviu Brucan, supranumit "profetul din Damaroaia" - fie-i tarina usoara -, a spus ca noi, romanii, avem nevoie de vreo douazeci de ani pentru a invata ce e aceea democratia, pentru a ajunge la democratie, descotorosindu-ne de trecut. Eram revoltati si pentru ca eram nerabdatori, dupa atita dictatura, sa traim realmente si cit mai repede schimbarea, dar si pentru ca, probabil, aveam incredere in capacitatea noastra de adaptare, de absorbtie a noului. Dupa un timp, cind anii se acumulau in noua era deschisa de caderea cortinei de fier, am inceput sa-i dam dreptate lui Brucan: lucrurile evoluau greu, cu noduri, cu zvircoliri si, in urma privind, e de presupus ca ar fi evoluat si mai greu daca dominatia PSD-ului ar fi continuat. Fiindca nici presiunea directa sau indirecta a UE, a aderarii la UE, mai bine zis (care, s-a vazut cu ochiul liber, ne-a obligat acum sa mai schimbam ceva pe ici-pe colo, si anume in punctele esentiale - in Justitie, in Invatamint, la capitolul "coruptie" etc.) nu parea de natura sa-i impresioneze prea mult pe pesedisti...
Insa eu mereu m-am intrebat de unde pina unde cifra douazeci (de ani) avansata de profetul din Damaroaia. De ce nu zece? De ce nu treizeci sau patruzeci sau stiu eu cit? Incerc o ipoteza: Brucan s-a oprit la cifra douazeci pentru ca la cam atit se putea intinde, direct sau indirect, influenta deja batrinului Iliescu, cistigatorul cel mai important, impreuna cu ai lui, al revolutiei romane. Brucan il cunostea pe Iliescu si stia ca omul nu se putea schimba de-adevaratelea, nu putea imbraca de-adevaratelea haina apostatului si nici n-a facut-o, cum pe drept scria Adrian Cioflanca zilele trecute in "Ziarul de Ia