Tu cărui manuscris i-ai da foc? Ce carte a ta trebuia distrusă înainte să apară şi de ce nu ai găsit curajul să duci la capăt această dorinţă? Sunt întrebări fireşti care tulbură mintea la finalul unui volum gros despre cărţile pierdute, scris de Stuart Kelly şi tradus acum câţiva ani la Nemira. E drept, lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Sau de bine. Cartea e consistentă, dar autorii care şi-au distrus manuscrisele sau ale căror manuscrise s-au pierdut într-o împrejurare ori alta, numai 81. Ce înseamnă această cifră pe lângă miile şi miile de scriitori din toate timpurile, din toate locurile? Nici măcar că autorul, oricât de cultivat, i-a prins pe toţi „distrugătorii”, ori măcar pe cei mai buni. Nici că cifra spune ceva despre o calitate aparte ori necesară unui scriitor. Nu toţi scriitorii mari au avut tendinţa de a-şi distruge opera şi foarte puţini au făcut-o efectiv, cu o parte a ei. Cum a avea curajul unei astfel de distrugeri nu e neapărat vreun semn al lucidităţii, al profunzimii, ci mai probabil o decizie luată într-un moment critic din viaţă, un gest nebunesc, necontrolat. Şi mai sunt şi alte aspecte. Celor din timpurile dinainte de invenţia tiparului li s-au rătăcit scrierile în condiţii uşor de înţeles. Un exemplar unic e simplu să dispară. Nu ştiu cum se gândeau ei la posteritatea proprie. Deşi înclin spre ideea că nici scrisul nu era aşa de „la îndemână” atunci, că scriau numai când aveau cu adevărat ceva de spus, ceva ce trebuia spus. După aceea, când opera unui autor a putut circula în zeci, sute, mii de exemplare, riscul pierderii în întregime a unei creaţii s-a diminuat. A intervenit mai curând decizia personală de a renunţa la un manuscris băgându-l pe foc (Gogol), de a „ascunde” o creaţie „inconsecventă” cu tine din ruşinea de a fi descoperită după moartea proprie (Heine), de a pierde din neglijenţa ta ori a altcuiva o parte din operă (Hemingway)