Desi cele mai multe sinteze recente continua sa ii atribuie o pozitie discreta in ierarhia criticii noastre, semne de optimism exista: printre acestea, cartea colegului meu Antonio Patras. Totul e sa renuntam la prejudecati si sa recitim un autor care s-ar putea sa ne apara mult mai "modern" (daca asta e un criteriu valabil) si mai sarmant decit am fi putut banui. La 75 de ani de la disparitia sa, G. Ibraileanu ramine un model viabil, pe care sintem datori sa-l readucem in prim-plan. Pe 12 martie se vor implini 75 de ani de la moartea lui G. Ibraileanu. Mentor al revistei "Viata Romaneasca", universitar de prestigiu, el a creat, cel putin in Iasi, o adevarata legenda. Deloc intimplator, Catedra de Literatura Romana a Facultatii de Litere de la Universitatea "Alexandru Ion Cuza" ii poarta numele. Soarta lui Ibraileanu parea, pina nu demult, a fi una ingrata: de prin anii '80 (cind apar cartile lui Mihai Dinu Gheorghiu si Al. Dobrescu), nici un critic nu a mai catadicsit sa se apropie sistematic de opera sa pina in 2007, cind Antonio Patras publica un eseu foarte bine primit, intitulat Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii. Ma asteptam ca aceasta carte sa-l fi adus in actualitate pe nedreptatitul autor al Spiritului critic in cultura romana, dar se pare ca alte modele au ramas fixate in constiinta criticii noastre. Traim inca sub mirajul lui Calinescu (si pe buna dreptate), iar atunci cind trebuie sa mai alegem inca un nume din marea critica interbelica, numele lui Lovinescu vine de la sine. Ibraileanu pare a nu mai vorbi pe limba noastra. Si nimic nu ingroapa mai abitir in uitare un scriitor decit nepasarea urmasilor sai. Considerat vetust, traditionalist, promotor al poporanismului, basca socialist, sustinator al teoriei "artei cu tendinta" (cita vreme sub comunism si dupa aceea nu mai putin marota criticii a fost valoarea estetica, scuturata de orice balast),