In raportul lor intitulat „Superstar Cities”, economistii Joseph Gyourko, Christopher Mayer si Todd Sinai fac in esenta doua afirmatii. Una de bun simt si o alta surprinzatoare. Cea de bun simt este aceea ca preturile de pe segmentul imobiliar sunt de cateva ori mai mari in orasele mari decat in cele de marime medie, ceea ce e foarte rezonabil. Cealalta afirmatie este ca in orasele mari, boomul imobiliar ar putea sa isi mentina tendinta de crestere, in ciuda tuturor crizelor.

O asemenea afirmatie in mod evident atrage atentia, asa ca am sa incerc sa redau argumentele celor 3, cu precizarea ca desi raportul nu se referea la preturile din Bucuresti, argumentele sunt valabile si pentru piata locala.

De ce ar creste asadar preturile in Bucuresti, bunaoara?

Gyurko, Mayer si Sinai sustin ca unul din motive tine de suprafata geografica limitata a oraselor mari. E ca si cum ai avea o singura placinta, dar tot mai multi oameni care vor sa prinda o bucata din ea. Evident, pretul feliei de placinta va creste.

Un al doilea motiv tine de imperfectiunile sistemului social. „Intotdeauna vor exista oameni imbogatiti la limita legii, care vor impinge in sus preturile, pentru a-si satisface o dorinta”, mai spun cei 3. Si probabil ca lucrurile nu stau departe de adevar. Incidenta celor cu bani multi si negri, dispusi sa cheltuie numai pentru ca au de unde, este mai ridicata in Bucuresti decat in restul localitatilor (ma feresc sa spun provincie, tocmai pentru ca din punct de vedere moral, Bucurestiul e deseori mai provincial decat Brasovul sau Clujul).

Potrivit studiului citat, intre 1950 si 2000, pretul mediu al locuintelor din orasele „medii” a crescut cu 1-2% pe an, in vreme ce in marile metropole cresterea a fost de 3%. Dupa 2000, ecartul s-a marit, astfel incat conform Coldwell Banker Home Price Comparison Index, (care ia ca b