Nu-mi place să fiu departe, dar trebuie să recunosc că, uneori, distanţele fac bine, vindecă discret rănile deschise, pe care nu avem puterea să ni le asumăm, pe care le ascundem cât putem de bine de ochii tuturora. Pe mine, depărtarea aceasta mă ajută să-mi văd viaţa în ansamblu, să privesc cumva dinafară povestea mea şi a celor dragi şi să-mi caut un loc potrivit în filele unei supravieţuiri pe care, câteodată, o resping şi o consider inutilă.
Mi-e dor de casă, mi-e dor de familie, de prieteni, de colegi, de profesorii de la liceu şi de la facultate, de oraşul meu zgomotos şi previzibil, dar lumina cerului, aici, la Lisabona, seamănă bine cu un albastru pe care-l ştiu de când eram mică. Am întâlnit câţiva români, mulţi dintre ei nu mă cunosc şi asta mă avantajează. Am libertatea să îi las să mi se arate aşa cum sunt, fără să-şi pună problema că misterul personalităţilor lor ar putea fi deranjat de indiscreţia mea, uneori explicabilă.
În zona comercială a oraşului, pe o stradă unde turiştii se înghesuie să-şi expună plăcerea de a descoperi necunoscutul, cântă nişte lăutari români. Sunt cinci, parcă. M-au prins şi pe mine pe acolo, în timp ce răsfoiam rapid ziarul, într-o pauză dintre cursuri. Au cântat frumos, foarte frumos, şi au început să vină de la masă la masă, aşteptând un semn onest de mulţumire de la noi, spectatori spontani ai spectacolului lor. Nu ştiu cum, dar şi-au dat seama că sunt româncă şi m-au salutat, în limba noastră, cu bună-creştere şi bucurie. Nu m-am putut abţine şi i-am întrebat de unde sunt. "De la Buzău", a răspuns un domn mai în vârstă, care părea liderul grupului. I-am privit depărtându-se, cu mers greoi, vorbind tot româneşte. Mi-au strigat să am grijă la hoţii de buzunare. Le-am urat succes, mi-au mulţumit. M-au asigurat că sunt băieţi cinstiţi, că nu fac rău nimănui, ci vor doar să-şi câştige