Cand vorbim despre criza zonei euro apar expresii adiacente: criza datoriilor suverane, criza uniunii monetare (UM), criza de competitivitate, criza de incredere, criza sistemului bancar, etc. Intre acestea, “criza datoriilor suverane” umbreste design-ul precar al zonei euro si supraindatorarea excesiva a sectorului privat. Dar nu asupra semanticii starui. Merita sa examinam mai atent un fenomen cheie in intelegerea tensiunilor din zona euro; ma refer la fractura economica, de competitivitate, intre statele membre. Sunt tari care au avut surplusuri si sunt altele care au inregistrat deficite de cont curent in mod constant (de notat ca Italia avea cont curent echilibrat inainte de adoptarea euro); tarile cu deficite de cont curent sunt mai putin dezvoltate, ceea se conforma tezelor de manual traditionale privind miscarea capitalului spre economii emergente, presupuse a oferi oportunitati de plasament mai atractive; deficitele de cont curent au crescut dupa introducerea monedei unice, cand au disparut cursul de schimb si politica monetara ca instrumente de corectie a dezechilibrelor.

Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda, Italia, ca “grup sudic”, au inregistrat deficite de cont curent in deceniul trecut. In aceeasi perioada, Germania, mai ales, Austria, Olanda, Finlanda, Belgia (“grupul nordic”) au avut surplusuri comerciale. Discrepantele de competitivitate intre cele doua grupuri de tari s-au adancit; ele sunt reflectate de dinamici diferite ale costului unitar cu forta de munca (ULC/unit labor cost). Dupa unele estimari, fata de 1999 (ca an de baza) ULC a crescut in medie cu cca 35% in “grupul sudic” si cu cca 12% in “grupul nordic”[1].  Date OCDE arata pentru Germania o progresie de numai 4% in aceeasi perioada, ceea ce ce explica forta competitiva a acestei economii[2]. Salariile nominale per capita au evoluat in acelasi ton in intervalul amintit: pentru “