- Editorial - nr. 159 / 17 August, 2012 Induiosat de soarta neamului lui, Octavian Goga, poetul patimirii noastre, scria: "Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma.” Asemenea celorlalti scriitori ardeleni – Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, George Cosbuc –, Octavian Goga a "filtrat durerile neamului, devenind o trambita de alarma” a durerilor taranului roman, confirmand, prin poeziile lui – "Plugarii”, "Noi”, "Clacasii”, "Cantaretilor de la oras”, "Asteptare”, cuvintele rostite de savantul Nicolae Iorga, la 17 mai 1911, cu prilejul discursului de receptie la Academia Romana, intitulat "Doua conceptii istorice”: "Natia exista! Ea va fi crestina, viteaza, buna, dreapta!”. Din natia aceasta, care "exista”, face parte si taranul roman, cel care a trudit pe ogorul lasat de inaintasii lui si a luptat cu arma in mana pentru inaltarea ei, aparandu-i bogatia materiala si spiritualitatea, pentru ca tara sa ramana intreaga. Oameni mari, precum cei mai susamintiti, s-au intors la radacinile neamului, cinstindu-si inaintasul, taranul, poporul roman, in discursurile lor de receptie la Academie, forul suprem al spiritualitatii romanesti. Taranul roman, asa cum scrie si Constantin Radulescu-Motru, in "Personalismul energetic romanesc”, face parte din acea "energie generatoare” a natiei, care, in viziunea lui Ioan Lupas, da unitate si trainicie mosiei, limbii si credintei stramosesti, pentru a fi si a ramane, cum spunea Barbu Stefanescu Delavrancea: "o singura fiinta cu acelasi dar, cu aceleasi dureri, cu aceeasi limba…”. Gasim la acesti scriitori, intelectuali ai neamului romanesc, ideea calauzitoare a dainuirii, a continuitatii noastre dincoace si