★★★★ Micaela Ghiţescu, Între uitare şi memorie, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2012.
În studenţie, la 21 de ani, a fost arestată şi condamnată la închisoare din motive politice. Era în 1952. Eliberată în 1955, a aflat încă de pe peronul Gării de Nord, de la o prietenă care venise s-o întâmpine, că între timp îi muriseră tatăl şi fratele. Vestea morţii lor nu pătrunsese prin zidurile groase ale închisorii, deţinuţilor politici interzicându-li-se orice comunicare cu exteriorul.
Aşa a păşit în viaţă Micaela Ghiţescu, o tânără intelectuală strălucită, descendentă dintr-o familie de condiţie bună: mama ei, Maria Eliza (născută Papacostea), absolvise Facultatea de Litere, iar tatăl, Constantin Ghiţescu, era un apreciat chirurg. După anii de închisoare, a fost marginalizată, tratată ca o proscrisă, şi a trebuit să treacă multă vreme până când a putut să-şi valorifice extraordinarele aptitudini de traducătoare (din portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză). În prezent este redactorşef la revista "Memoria" (pe care statul român de azi, încă năclăit de un comunism rezidual, refuză să o susţină financiar.)
În volumul recent apărut la Editura Humanitas, "Între uitare şi memorie", Micaela Ghiţescu îşi povesteşte viaţa, în cuvinte simple, cu un firesc care este al oamenilor superiori. Ea nu pierde niciun moment din vedere tragedia trăită de întreaga ţară, astfel încât, ca şi Annie Bentoiu, poate fi considerată nu doar o memorialistă, ci şi o conştiinţă.
Pentru două categorii de oameni cartea ar trebui să constituie o lectură obligatorie: pentru Iliescu şi oamenii săi, care nu înţeleg nici azi ce rău au făcut României prin complicitatea lor cu forţa de ocupaţie sovietică, şi pentru unii tineri de azi, care cochetează în mod iresponsabil cu ideologia comunistă.
