Dacă o să cadă votul uninominal din cauza „tertipurilor” Guvernului („V-am spus eu?!” - va clama, triumfător, preşedintele), în mâneca adversarilor acestei variante electorale rămâne o carte: cea a Parlamentului unicameral.

De ce are România două Camere ale Parlamentului?

Pentru că aşa au considerat „părinţii” Constituţiei că poate fi potolită foamea de funcţii a noilor democraţi de după Revoluţie. Şi aşa putea fi conti-nuată, pe şest, o tradiţie care dubla sistematic schemele şi numărul lefegiilor la stat. În comunism erau structurile de partid care le dublau, până la vârf, pe cele de stat. De ce ar fi fost altfel după?

S-a propus şi s-a acceptat cu entuziasm că democraţia reală nu poate fi instaurată decât cu vreo 500 de parlamentari. Soluţia n-a fost deloc justificată, deşi era evidentă dublarea inutilă de competenţe şi faptul că mare deosebire între ceea ce fac senatorii şi ceea ce fac deputaţii nu este nici astăzi. A contat doar faptul că partidele îşi puteau satisface clientela politică cu sinecuri bine remunerate şi adăpate cu un număr impresionant de privilegii. În „fabrica de legi” muncesc cam o treime dintre „angajaţi”, restul dormitează sau chiulesc pe bani publici. Este şi motivul pentru care, în topul celor mai puţin credibile instituţii, Parlamentul se situează pe unul dintre primele locuri. Pe nedrept, zic eu, pentru că rolul său este unul esenţial, care ar trebui să se facă evidenţiat într-un mod mult mai eficient decât se întâmplă acum.

Această realitate a generat reacţii. Una dintre primele propuneri de simplificare şi de eficientizare a forului legislativ a aparţinut conservatorilor. Ca mai toate ideile lor bune, însă, nu a găsit susţinere în mediul politic. Pentru că ea implică severe amputări de beneficii şi de privilegii. Cine s-ar aştepta ca însuşi corpul legislativ să demareze o astfel de iniţiativă, se înşeală amarnic