Cum am devenit scriitor* e o confesiune in ritmul unui roman de actiune, un fel de Trainspotting plasat in comunism, dar non-fiction, plin de umor si aproape poetic. Daca ar fi sa continui intr-o singura fraza, as mai adauga: e vorba despre viata unui om care si-a trait tineretea in ultimele decenii ale „epocii de trista (la Stasiuk vesela!) amintire“, viata unui baiat care nu se lasa confiscat de nimic (comunismul fiind pentru el doar un balaur jigarit numai bun de fentat), un baiat de gasca, cu prieteni multi si faini, un deambulat, umplindu-si zilele si noptile cu „muzici si faze“ (ca sa folosesc titlul singurului roman romanesc de azi, cel al lui Ovidiu Verdes, inrudit, intr-un fel, cu ceea ce face aici Andrzej Stasiuk). Cartea se numeste, in raspar, „o autobiografie intelectuala“. Nu e genul acela de Bildungsroman pretios, scris de un autor plin de admiratie de sine, cum se intimpla adesea. Cuvintul „intelectual“ trimite nu numai la ideile din carti sau la cele care tin de „select(ul)-intelect“, vorba poetului (Ion Barbu), ci la ideile de care e scaldata viata noastra, tot timpul si oriunde am fi. Este o carte directa, simpla si extraordinar de densa despre libertatea interioara (si exterioara!) in vremuri in care ea li se parea multora imposibila. Dupa ce ajungi la sfirsit cu cititul, iti vine sa zici: daca tot am trait in comunism, ar fi fost bine sa fi trait in Polonia!
Cine e Andrzej Stasiuk?
La sfirsitul anilor ’70, elev fiind, e primul din scoala care se rade in cap, primul care-si pune cercel in ureche. Cam pe atunci citeste prima data Urletul lui Ginsberg parcurgind de trei ori traseul autobuzului H pina cind il da jos soferul. Se simte ca si Kerouac – si nu degeaba! Face pe percutionistul (el zice „prim cirpaci“) intr-o formatie. Cind ajunge la armata ii trece prin cap sa nu se mai intoarca, sa dezerteze – doar ca sa vad
