Nichita Stănescu ne-a părăsit mult prea devreme, la numai 50 de ani. Dar ne-a lăsat, pe lângă poezia sa, un prieten, interpret şi mesager celest. Al operei şi al fiinţei lui Nichita. Este vorba despre marele său prieten, poetul şi traducătorul sârb Adam Puslojic, membru al Academiei Române. Aflat la Bucureşti pentru lansarea trilogiei sale poetice în limba română, Adam Puslojic a stat cu noi de vorbă despre opera marelui său prieten.

Jurnalul Naţional: Ce ar trebui să ştie despre Nichita un tânăr cititor care nu l-a cunoscut şi nu l-a citit până acum pe Nichita? Cititorul care are în faţă acest prim volum al lui Nichita, din noua serie a "Bibliotecii pentru toţi"...

Adam Puslojic: Nichita, în poemele lui, ca Iisus, spunea nişte adevăruri veşnice şi cosmice. Dragostea lui, numai a lui, a fost veşnicia dragostei şi esenţa ei. Nu ţinta sărutului şi a adoraţiei, ci ecoul sărutului. Ecoul - în cuvinte şi în necuvinte. Lumea, ţara, dragostea de Odă în metrul antic şi Charles Baudelaire, Închinarea lui Homer, dialogul cu Brâncuşi şi Mioriţa au fost pentru el nu obsesii şi teme poetice, ci viaţa, destinul şi rugăciunea. "Aud materia plângând", versul lui Bacovia, la el a provocat o stare a poeziei, deschisă şi profundă, pentru că visul lui a fost să nu rostească versuri, ci monade. Un cuget şi o imagine, la el au devenit icoana versului, nu o relaţie cu lumea fizică. Numai aşa a putut să intuiască şi să realizeze proiectul 11 elegii, Noduri şi semne, Epica magna, Operele imperfecte şi Oase plângând.

Ce este aici concret? Este numai dumnezeiesc, larg şi profund. Marin Sorescu, un alt mare poet român din generaţia lui Nichita, constata lucid şi amarnic că "lumea nu mai are timp pentru întrebări, ci doar pentru răspunsuri". Întrebările personale ale lui Nichita au fost de fapt răspunsuri din viitor. Metafizica lui a fost puterea magică a versul