Răzvan Exarhu: "În mod normal, te enervezi, deci exişti."
Chiar şi când nu faci nimic, tot există în jurul nostru o stare latentă de benga, ca un ralanti al motorului aşteptând să urle, care te ţine pregătit pentru a putea face o criză fără să stai mult pe gânduri. De fiecare dată când ajungi să faci spume, ţi se pare că ăsta e cel mai important lucru din lume, că sensul vieţii e să împarţi dreptatea, să pui lucrurile la punct, să faci reclamaţii, să explici, să descrii cum ar trebui făcute lucrurile bine, să supraveghezi şi să pedepseşti, nu în ultimul rând.
Cineva trebuie să aibă dreptate şi din păcate toată lumea simte că are. Şi dincolo de dreptate se vede întotdeauna negru la orizont spectrul îndreptăţirii. Iar îndreptăţirea este miezul oricărui conflict serios, de durată, este echivalentul unui destin de luptător de cartier, de cvartal, de intersecţie, de casierie.
De la o vreme, deşi încerc să-mi păstrez zâmbetul pe buze cât pot, am observat că parcă, parcă lucrurile pe care le ştiu atunci când sunt calm şi îmi folosesc umorul, dispar ca prin minune atunci când mi se pare că trebuie să discut cu un cretin care exagerează. Nu zic că anumite întâlniri cu idioţi nu pot fi savuroase, că ciocnirile absurde nu pot fi bune de ţinut minte şi povestit la petreceri sau că unele lucruri nu se pot îndrepta dacă reacţia potrivită apare la timp.
Doar că uneori toate astea se confundă periculos de mult cu tot ce înseamnă viaţa noastră. Puţină concentrare vă poate aduce aminte că cea mai mare parte a conversaţiilor pe care le poartă fiecare dintre noi au în debut măcar eterna plângere despre cât de idioţi sunt ăştia şi cât de mulţi sunt.
Evident că există cazuri disperate ale acestei molime în care conţinutul aparţine în majoritate zdrobitoare acestei zone crepusculare. Pentru că nimeni nu renunţă niciodată şi
