Pentru că, în sfârşit, avem o parte din rezultatele finale ale recensămân-tului din 2011, se cuvine să le ana-lizăm în detaliu. Desigur, cele mai importante constatări se referă la scăderea drastică a populaţiei cu reşedinţa în România şi la îngrijorătoarea struc-tură pe vârste a acesteia. Cum despre aceste lucruri am mai scris, atât eu, cât şi experţi de talie internaţională, mi se pare potrivit să ne îndreptăm atenţia asupra unor aspecte mai puţin analizate. Astăzi, despre structura etnică.

O primă constatare ar fi că suntem o ţară cu structură etnică mai puţin omogenă decât în 2002: ponderea etnicilor români este de 83,5%, faţă de 89,5% în 2002. Trebuie însă avut în vedere faptul că la acest recensământ avem un element nou: pentru 1,2 milioane de persoane, reprezentând 6,1% din populaţia stabilă, nu există informaţii despre apartenenţa etnică: fie că au fost refuzuri de a o declara, fie că este vorba despre persoane din gospodăriile nerecenzate în noiembrie 2011 şi despre care s-au colectat ulterior informaţii din alte baze de date. Dacă raportăm numărul etnicilor români la persoanele despre care există informaţii (93,9% din total), rezultă o pondere a românilor de 88,9%, ceea ce înseamnă o scădere faţă de 2002, dar mai puţin importantă decât părea la prima vedere.

Avem o surpriză şi în privinţa ierarhiei minorităţilor: formula consacrată, după care alături de români trăiesc maghiari, romi, germani şi alte “naţionalităţi”, a devenit desuetă, căci pe locul al treilea se află acum ucrainenii. Nu-s mai mulţi ucraineni (erau 61.098, au rămas 50.920), dar numărul etnicilor germani aproape că s-a înjumătăţit – de la 59.764 la 36.064. Emigrarea masivă a saşilor şi a şvabilor, începută în anii comunismului şi continuată în anii ’90, a făcut ca în ţară să rămână mai ales germanii vârstnici (în 2002, ponderea germanilor care aveau peste 60 de ani era de 36%,