Spiritul Crăciunului, cel puţin la noi, debutează, se ştie, cu cel al lui Moş Nicolae. Pentru "clienţii" lor din Bucureşti, cel puţin, cei doi dăruitori sînt persoane cît se poate de independente. Dar nu ne interesează acum diferenţierele identitare dintre cei doi. Ci, mai curînd, modul de receptare al moşilor, de către o civilizaţie din ce în ce mai grăbită şi agresivă: cea a Bucureştiului în ajun de Sărbători. Am scris despre valul de oameni din Manhattan care te lua cu el şi-ţi impunea un ritm şi o direcţie, dîndu-ţi senzaţia, între plăcută şi disperată, că ai pierdut controlul. Acelaşi lucru se întîmplă şi în Bucureşti, evident, la o altă scară decît în New York: mulţimea de pe carosabil goneşte - bănuiesc că urmărind un scop - în paralel cu cea de pe trotuar, într-un ritm tot mai ameţitor. Ziua Naţională şi inaugurarea bradului din Piaţa Unirii nu au făcut decît să stimuleze această mişcare, dîndu-i un - aparent - sens practic şi public: nevoia de eveniment şi tînjirea după un strop de festivism şi carnavalesc trebuie să fi fost covîrşitoare dacă oamenii s-au călcat în picioare şi şi-au pierdut copiii pentru niscaiva jocuri de lumini.

Felul în care am formulat mai sus dă de înţeles că m-aş desolidariza de mulţimea nebună şi ritmurile ei: nicidecum; dimpotrivă, am fost şi eu să văd luminile. Idealul meu cu autobuzul plin de prieteni nu s-a fîsîit, doar că respectivul vehicul se apropie, mai curînd, acum, de un avion cu reacţie decît de roşia maşină 75 din vremea copilăriei mele: prietenii mai sînt în el, cîţi nu sînt ocupaţi, şi majoritatea coboară la staţiile cele mai apropiate pentru că au treburi serioase de făcut. Între timp, şoferul autobuzului goneşte haotic şi nervos, precum cel al unui 131 în care am mers recent, ce nu vroia să deschidă uşile între staţii, deşi "staţiona" (cuvînt de specialitate preferat de cei din breasla amintită) în respecti