Hagi este numele românului rostit în toată lumea, idolul copilăriei noastre şi geniul pe care România nu-l va mai avea vreodată. Cariera lui a fost unică, cu execuţii inventate dintr-un stâng magnific, care au sfidat orice lege, totul culminând cu chiotele de bucurie ale unei ţări întregi în nopţile fierbinţi din 1994.
La toate acestea se adaugă şi seara rece de iarnă, de la 14 noiembrie 2001, când “Regele” încoronat rămăsese încremenit pe banca României, simţind că legile se schimbaseră, că omul orchestră părăsise scena pentru a fi dirijor. Şi a fost greu, cumplit, neaşteptat de crud! Gică nu este făcut să fie antrenor, a dovedit-o şi la Bursaspor, Timişoara, Steaua...Să nu amintim ultimul episod la Galatasaray, unde a rămas doar cu respectul fanilor turci pentru ceea ce a fost Hagi în dreptunghiul verde de pe Ali Sami Yen. Doar o Cupă a Turciei cu Galata e prea puţin pentru un antrenor cu pretenţii mari. Pele, Ardiles, Platini, Gullit sau Gascoigne au fost geniali în teren, dar asta nu înseamnă că s-au născut antrenori.
Au trecut 10 ani de la dubla de infarct cu Slovenia, iar Hagi se încăpăţânează să antreneze. Visează să conducă echipa naţională a României, dar acum chiar nu e momentul. Fotbalul românesc este aproape terminat, lipsit de valoare, luat la ochi de UEFA pentru incompetenţa cluburilor, iar echipa naţională nu mai dă speranţe nici măcar după un 3-0 sec cu Bosnia.
“Regele” n-a ţinut cont de nimic, s-a dus la negocieri, dar în ultima clipă s-a răzgândit şi a renunţat. Şi bine a făcut! Este un refuz de bun simţ al celui care pare că şi-a pierdut încrederea în capacităţile de manager. La echipa naţională trebuie să-ţi asumi răspunderea, să nu asculţi de vruen clan sau de oamenii care îţi impun jucători doar de dragul cotei, să nu ajungi ca Răzvan Lucescu şi să dai vina pe atmosferă, horoscop, planete sau pe lumea a treia când n