Noi, slujitorii Bisericii, am ajuns motiv de polemică. Unii ne acuză că am uitat să fim părinţi sufleteşti şi că am cam prins aere de prinţi faţă de credincioşi. Alţii ne recomandă intransigenţa şi demnitatea princiară în faţa provocărilor contemporane, pentru a ne arăta părinţi faţă de credincioşi. Ca atare, cum este mai bine?

În lumea noastră, prinţul este un moştenitor al împăratului. Motiv pentru care se şi bucură de anumite privilegii. Dacă mutăm această imagine în plan teologic, este uşor de înţeles că orice cleric este un prinţ al Împăratului Dumnezeu. Nicăieri Hristos nu s-a dezis de calitatea Sa de Împărat al Împărăţiei Cerurilor. Iar clericii moştenesc Împărăţia, prin hirotonie, devenind prinţi ai Împăratului Hristos. Dar nişte prinţi aparte, deosebiţi de cei lumeşti.

Căci trebuie să ne reamintim despre smerenia Împăratului, denumită teologic chenoză. Întrupându-se, Hristos îşi lasă deoparte toată slava sa dumnezeiască şi se face om, asemenea nouă, smerindu-se până la moarte. Smerirea Lui aduce însă îmbogăţirea noastră, căci făcându-se om, ne sfinţeşte şi ne mântuieşte. Iar cheia acestei smerenii dumnezeieşti este dragostea Domnului faţă de noi. Interesant este că smerenia Domnului naşte smerenia omului, prin minunatul răspuns al Maicii Domnului, dat Arhanghelului Gavriil, la Bunavestire: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.

Cu toate acestea. deşi îl numim Domn (adică îi recunoaştem autoritatea asupra noastră), Hristos îi spune lui Pilat că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. Acelaşi lucru îl lasă de înţeles şi ucenicilor Săi, fii lui Zevedeu, care deja se înghesuiau să-şi pună o „pilă” la El şi să ocupe locurile cele dintâi ale Împărăţiei, închipuindu-şi că ea funcţionează cam tot ca o împărăţie lumească. Criteriile întâietăţii în Împărăţia Domnului nu sunt criterii lumeşti de accedere la putere ci, dimpotrivă, în Î