Pe figura mea, aerul... cum sa spun... mauvais pe care ti-l aplica de obicei brusc o carte de succes, proaspat si neasteptat aparuta, înca nu mi se daduse...
Nichita îmi zicea italieneste... tenente. Cu aluzia la oînfatisarea ce o aveam pe-atunci de tânar frumusel si cu un fel de a fi mai deosebit. 1944-1945 fusese si ultimul an în care se facuse filosofia idealista – eram cu Immanuel Kant... cu cerul înstelat de deasupra noastra si constiinta din noi.
Fraza ce separa totul. Venind, imediat, pe senilele tancurilor sovietice, marxism-leninismul, cu a sa rasturnare...
Între mine si Nichita, se casca astfel un hau, teoretic... Fusese ca despartirea apelor de uscat. Spun aceasta spre a suggera în ce parte ne aflam... deveniseram, fiecare; cultura împartind si ea, samavolnica –, atunci când ea trebuie sa fie cea dintâi cere sa uneasca....
Ma mai desparteau de Nichita si cele doua decenii si ceva de viata – câta era între noi – totul fiind prea destul ca sa ne separe.
Eu nu scrisesem înca Galeria cu vita salbatica, atunci când poetul ajungea... aproape la apogeu.
Eram un admirator al lui; însa cu masura si cu o frâna în laudele cam despletite ce începusera a i se aduce...
Aveam convingerea ca el era o mare valoare, neîndoielnic.
M-a frapat, într-o zi, în discutiile noastre, ca „trada” Poezia cu usurinta în favoarea Prozei, pe care o socotea, ca gen, de mai mare anvergura... Eu puneam pret pe arta de a scrie versuri ce dadea cuvântului o forta demiurgica...
„Tradarea” lui capata accente patimase; cât încercasem sa rezist înaintea elocintei sale incandescente, am batut în retragere...
Cititorii si critica literara, mai ales, au fost surprinse când a aparut Galeria.
Nimic nu prevestise furtuna. Afara doar retinerea cam îndelungata impusa de cultura strânsa
