Nu cred că e cazul să dezbatem legitimitatea asumării, de către spaţiul public românesc, a personalităţ ii generalului Henri Berthelot. Şef al Misiunii Militare Franceze în timpul Primului Război Mondial (1916-1918), generalul a devenit cetăţean român, participând în această calitate la Consilii de Coroană capitale pentru viitorul ţării noastre.

După război, a fost împroprietărit cu o moşioară în Transilvania, pe care, după moarte (survenită în 1931), a donat-o Academiei Române. A numit România „a doua sa patrie” şi a activat neobosit pentru intensificarea legăturilor economice şi politice dintre Franţa şi noi.

Memoriile sale de pe frontul românesc, publicate de-abia în 1987 datorită strădaniei unui istoric englez (!), Glenn E. Torrey, au rămas până acum necunoscute cititorului român, cu toate că anumite lucrări istoriografice au citat selectiv fragmente mai întinse sau mai scurte. Iată de ce prezenta ediţie, care traduce şi adnotează ediţia franceză realizată de Torrey, reprezintă un mic eveniment, mai ales că anul acesta se împlinesc 95 de ani de la încheierea cu succes a Primului Război Mondial.

O primă observaţie: povestea de dragoste dintre generalul Berthelot şi România n-a fost un coup de foudre. Personalitate bătăioasă, de o remarcabilă tenacitate, generalul n-a digerat prea bine mutarea de pe Frontul de Vest pe cel de Est. Mai mult: Berthelot soseşte în România pe 15 octombrie 1916, într-un moment de descumpănire, în care armata noastră, după primele succese obţinute în Transilvania, începuse să fie puternic contraatacată de trupele germane şi austro-ungare. Militarul francez, un fin psiholog şi un observator cu experienţa celor doi ani de lupte din Vest, percepe imediat clivajul care s-a produs în sufletul românilor, între entuziasmul intrării în război şi deziluziile primelor insuccese. Cum trecuse, în drum spre România, prin Rusia