Vera M. lucra, în 1989, la un laborator de cofetărie. "Nu câştigam cine ştie ce, dar înainte de Revoluţie nu conta cât câştigi, ci ce poţi să «faci rost» de la serviciu, pe lângă salariu. Iar la noi, slavă Domnului, se putea face rost de multe. Cam tot ce-i trebuia omului în casă, în afară de carne.
Lucrând acolo, eu eram cea care aproviziona toate bucătăriile rudelor cu cele necesare. Toate mătuşile, bunicile, verişoarele mă sunau când aveau nevoie de ceva. În anii '80 apăruse obsesia că telefoanele ne sunt ascultate tuturor. Acum, când mă gândesc, îmi vine greu să cred că stăteau ei să o asculte pe Vera cum vorbeşte despre unt şi zahăr cu mamaie, dar atunci ne era frică.
Pentru că ăia făceau cum făceau şi, dacă voiau să afle ceva, tot aflau. Dar nu mai cred că ne ascultau telefoanele. Aveau metode mult mai simple. Ascultau guri slobode...
În fine, pentru că atunci eram convinşi că nu suntem singuri pe fir, vorbeam codificat. Fiecare dintre rudele mele care mă suna să-i fac rost de ceva avea codul propriu în care îmi cerea. De exemplu, tanti Rodica, sora mamei, care era casnică şi toată ziua împletea fulare şi pulovere, îmi cerea sculuri şi papiote. Un scul de lână albă însemna un kil de zahăr. O papiotă verde însemna un pachet de unt. Dacă papiota era roşie, însemna că tanti Rodica avea nevoie de margarină. Un scul de mohair semnifica un kil de făină, iar unul de PNA neagră însemna un pachet de cacao. Când mă suna şi voiam să ştiu dacă are nevoie de ceva, o întrebam dacă mi-a terminat puloverul. Şi ea zicea, de exemplu - «mai am puţin, dar trebuie să te duci la mercerie şi să-mi mai iei un scul de lână albă şi două papiote roşii». Cu verişoară-mea, care făcea liceul la seral, aveam alt cod. Ea îmi cerea tot timpul caiete, creioane, ascuţitori sau cerneală. Un caiet dictando era făina, zahărul era caiet de matematică. Cerneala
