Nu e nici o mirare ca Dionisie Vitcu se refugiaza din propriul rol, in propriul vers, nerefuzand nici egalitatea inversa. Cu dreptate este ca ultima sa aparitie editoriala, girata de Editura "Junimea" Iasi, pentru o editie revazuta a aceleiasi carti, numita, cum altfel decat "Actorul", nu are decat dreptul (chiar mai putin obligatia) de a consacra o scriere ce se vrea nascuta din scandura "nenorocita" a scenei, din spiritul netezit de regizor si rebel prin propria cauza.

Nu mai departe decat "Cronica teatrala magulitoare", semnata Eugen Nicoara si intitulata "In loc de postfata"... "Dionisie Vitcu in rolul Avarul" se vrea explicita, intr-un context pe care il ofera doar scena: "Un omenesc cum nu avu o alta/ Interpretare dinaintea ta/ Ai daruit lui Harpagon; uita/ Nu-l voi putea curand. Maiastra-ti dalta.// Ciopleste chipul unui obsedat/ de banii sai, insa vibrand de viata,/ Gustand intens-a firilor dulceata,/ Avand trecut de tanar avantat.// Nu boala e acea care-l supune/ Ci-o optiune de intelepciune/ Jucand mereu doar roluri care-i plac - // in sinea lui stapan deplin ramane/ Trairile stiind sa le ingane:/ Torent navalnic sub luciul de lac."

Astfel, daca acesta este Dionisie Vitcu, vesel si arcuit pescar de inmiresmate si frumoase slove, cititor din cele mai absconse texte literare (pe care le recita ca pe rugaciuni), nu este de neinteles poema subtila pe care o propune cititorului asemeni unui rol teatral, cu diferenta ca, in poema, Dionisie Vitcu nu mai improvizeaza pe texte clasice, ci se autoimprovizeaza, sau altfel spus, se recita din cele ce tin de unicul sau suflet. Poezia lui Dionisie Vitcu sufera de o asa-zisa plinatate fie si pentru ca, tinand in mana atat de multe manuscrise, stie sa se distanteze de ele, stie sa evite repetare de idei si sintagme, gasind prin aceasta o formula adecvata de a vorbi despre gandurile sale in octave origina