Mi-a fost întotdeauna frică de singurătate. Şi, mai ales, am trăit mereu cu teama că, inevitabil, va veni şi ziua în care persoanele cele mai dragi mă vor lăsa singură, să mă lupt continuu cu agitaţia fiecărei zile, să-mi găsesc rostul în viaţă, să-mi construiesc idealuri şi să-mi schiţez speranţe. Dar n-am avut niciodată puterea să mă gândesc că-l voi pierde pe tata, că mi se va rătăci reperul esenţial, că se va risipi în efemer cea mai importantă certitudine pe care am primit-o de la viaţă.
Nu am reuşit în nici o dimineaţă să-mi imaginez cum ar fi fără el. La nici un apus nu mi-am pus problema că şi pe noi ne va atinge moartea, că şi pe el îl poate tenta dreptul la eternitate. Mereu am crezut că tata e de neînvins, că nedreptatea de fiecare zi nu îi poate afecta inima, că minciuna şi inconsecveţa nu sunt atât de importante cât să-i descurajeze îndemnul la luptă. Şi totuşi s-a întâmplat. Într-o marţi noapte, la orele indecise dintre întuneric şi răsărit, tata ne-a dat primul semnal de alarmă. Inima lui se oprise. Şi resuscitarea nu părea suficientă. Au venit mama şi Andrei, palizi şi resemnaţi, să mă ia la spital, să aşteptăm veşti împreună. Era o dimineaţă ca de iarnă, cu ceaţă multă şi tristeţe adâncă. Mi-era frig şi frică. Nu aveam nici o putere ca să-mi ajut părintele şi nu ştiam pe cine să rog să mă ţină în braţe. Ultima imagine cu tata, din salonul de la terapie intensivă, îmi zbuciuma gândurile. Aveam impresia că nu trebuia să plec liniştită spre casă cu doar câteva ore înainte de nenorocire. Vinovăţiile mi se amestecau în minte, printre lacrimi. După câteva ore, domnul doctor Brădişteanu ne-a anunţat că inima pacientului a pornit. Pacientul Adrian Păunescu, nemuritorul existenţei mele. Dar situaţia se putea schimba în rău în orice moment. Domnul doctor nu voia să ne iluzionăm inutil, ştia că e aproape imposibil ca toate să se termine bine.