Exista o infinitate de moduri de a vorbi in pustiu, mai ales de cind cu democratia, inteleasa la noi (si practicata!) ca autism robust, masiv, compact si imparabil ca o lespede. Scrii, de pilda, ca X, din anturajul Tartorului (sau de la poalele piramidei – n-are a face!) e un ticalos patent, aduci si probe, marturii, dovezi cum s-ar zice irefutabile (de-ati sti ce valuri face aceasta vocabula pe timpanul basarabean!), transpiri, cu alte cuvinte, ca sa fii persuasiv si prob... si? Pai, nimic. Din toata asiduitatea (si ma gindesc acum la reporterii de investigatie, oameni ai migalei si coroborarii, maniaci ai amanuntului contextualizat, adunind bunul cu putinul in lungi si alambicate demersuri – zic cu limba de patit!) nu se alege, in fine, decit un sfiriiac. Cel vizat isi face mendrele in continuare, chiar cu mai multa dezinvoltura decit inainte si, pasa-mi-te (in virtutea unui paradox posibil numai pe vreme de comunism cu apucaturi capitaliste), cu un mai mare succes. Critica, demascarile, stilpul infamiei se absorb si se sublimeaza in noi fonduri de actiune, sint ca un catalizator. Constatin Cheianu remarca intr-un numar recent al Jurnalului de Chisinau, cu un inevitabil humor, ca mai toti cei luati in tarbaca de presa noastra democratica (multa, putina, cita e!), in loc sa-si primeasca sutul binemeritat in fund, au promovat, unii chiar fulminant, ca ambasadori, sefi de comisii, ministri si ce mai prevede nomenclatorul partidului pentru valetii sai. Vorbirea catre putere este, in cel de-al doilea stat romanesc (cine va fi lansat, primul, aceasta subtila diversiune? Caci odata cu definirea situatiei de fapt, inducem si o deloc ingenua idee de divizibilitate; or, in noul veac al segregarilor si separatismului atita ne mai lipsea), o alta forma a desertaciunii... O forma asemanatoare (si perfect inutila, de altfel, pentru ca nu face decit sa ne agraveze placiditatea) e