Prin „Sora Katiei” (Editura Vellant, 2009, traducere muzicală şi îngrijită de Luminiţa Voina-Răuţ), madrilenul Andrés Barba reuşeşte un artificiu care nu e la îndemâna oricui. Barba îşi ordonează romanul în jurul unui personaj fără nume, în a cărui identitate neprecizată se răsfrâng de fapt identităţile celorlalţi: familie, vecini, cunoştinţe întâmplătoare. Protagonista cărţii descoperă, cu ochii deschişi temător, că viaţa e un rebus pe care nu-l dezlegi întotdeauna cu bucurie. Inocenţa aproape paradisiacă şi felul neprefăcut cum priveşte lumea fac din fata aceasta de paisprezece ani un fruct exotic pe o tejghea năclăită de zemuri îndoielnice. O apariţie boreală într-un spaţiu sufocat de mirosuri rele, toane egoiste, neînţelegeri şi rictusuri amare. O expresie a candorii, a prospeţimii virginale, care contrastează violent cu tot ce se află în jur.

Eroina lui Barba are puţine repere în viaţă: emisiunile cu animale de la televizor, spălatul vaselor şi curăţenia din casă. Îi place să se amestece printre turiştii străini din Plaza Mayor şi Plaza de los Cibeles, nutrind totodată visul tainic de-a cere un suc de roşii într-un local fără s-o intereseze cât costă.

Are o mamă prostituată, care trăieşte cu un măcelar, o bunică roasă de boală şi adusă în pragul decrepitudinii, şi o soră pe nume Katia, care face striptease, se refugiază în droguri şi trăieşte cu speranţa unei călătorii la Pisa, în căutarea unui iubit – Giac D’Alberti – şi a unei adrese: Via Ugo Visconti, 22. Cele două surori se pun la dispoziţie în registre diferite: Katia îşi închiriază corpul, sora ei îşi oferă sufletul. Una e învineţită zilnic de privirile clienţilor degradaţi, cealaltă strânge confesiuni cu liniştea unui fluviu care primeşte afluenţi.

Există puţine lumini în romanul lui Andrés Barba. Nici n-ar putea fi altfel, câtă vreme Katia, sora, mama şi bunica e