Au renunţat să se împotrivească fatalităţilor felurite şi supravieţuiesc, deşi mâlul îi trage la fund

● Sub ploaia rece de toamnă, Bu­cu­reş­tiul pare un oraş ridicat din nămol. Ca şi oamenii, ca şi destinele, ca şi copacii, ca şi casele, totul e din nămol. Gros şi lăbărţat, mustind de apă năclăită. Străzi cenuşii şi făpturi gri, cu suflete înnămolite, în vremuri plum­burii. Viaţa s-a chircit, biciuită de stropii căzuţi din cer, şi tremură udă leoarcă în bătaia vântului. O zi ide­ală pentru o sinucidere perfectă. Oricum, n-ar băga nimeni de seamă că s-a mai dus unul dintre ei. Cine, că toţi sunt înecaţi în propriile lacrimi şi abia dacă se mai zăresc? Unii s-au atâr­nat de nişte colaci de salvare, im­pro­vizaţi din niscaiva speranţe sfârtecate, şi se zbat să nu se scufunde. Alţii s-au lăsat în voia şuvoiului şi plutesc la întâmplare, mânaţi de curenţi năuci. Au renunţat să se îm­po­tri­veas­că fatalităţilor felurite şi supra­vie­ţuiesc, deşi mâlul îi trage la fund.

Pe o zi ca asta, până şi râmele se sinucid, într-atât sunt de deprimate de condiţia lor inferioară. De condiţia ce le obligă să trăiască mereu în întuneric şi umezeală. Ce altceva să le ofere soarta atât de zgârcită cu ele? Ce alt sfârşit mai bun? Poate agăţate, ca momeală pentru peşti, într-un cârlig de undiţă. Parcă e mai puţin sumbru decât un final previzibil şi banal în măruntaiele pământului. Chiar, noi, oamenii, ale cui momeli suntem? Ale viciilor şi virtuţilor care ne acaparează uşor-uşor, după ce la început ni se supun cu prefăcută docilitate, pentru ca apoi să ne subjuge tiranic? Ori ale noastre înşine? Dumnezeu ştie sau râmele?

● Stau tolănit în pat şi fac exerciţii de veşnicie. Da, nu strâmbaţi din nas, chiar nu glumesc! Păi, aşa, pe orizontală, mă voi eterniza. Rânduielile nu ne-au hărăzit altă intrare în lumea de apoi. Lungiţi pe spate, cu mâinile pe piept şi cu pleoapele