Deslusirea relatiilor dintre prezentul postcomunist si trecutul comunist a devenit o tema salcie, nu in ultimul rand pentru ca ceea ce putea fi un nou inceput - declaratia din parlament a presedintelui cu privire la caracterul criminal al regimului - s-a aliniat in coada plutonului. In numele suferintei, interesate de aceasta tema sunt victimele care au supravietuit si carora le raspund cu aroganta si nesimtire cei ce au fost atunci si sunt si acum in prim-planul vietii publice.

Pentru generatiile noi, comunismul este un capitol de istorie despre care nu inveti prea multe la scoala, iar ceea ce afli din afara scolii este atat de incalcit incat nici nu merita sa-ti bati capul. Adevarul despre acea perioada este mereu ocultat in special din cauza celor care nu pot desparti ideile de persoane, iar in absenta adevarului e foarte dificil de adoptat o atitudine, de orice fel ar fi ea.

Nici cercetarea istorica, nici literatura, nici teatrul nu vor putea limpezi ceea ce nu se straduiesc sa clarifice oamenii politici. Dar, pentru ca e mai comod, artei i se cere sa produca metafore si personaje sofisticate, sa se distanteze in mod explicit de tarele trecutului. In felul acesta au ajuns criticii literari sa se mire de ce nu exista “romanul comunismului” si cronicarii dramatici sa carteasca despre piesele privitoare la trecut: ba ca nu sunt destul de profunde, ba ca nu sunt suficient de cuprinzatoare. E mai lesne sa-i critici pe dramaturgi decat sa inisti pentru publicarea listelor celor care s-au facut vinovati de tortura si de crime. Asteptarile exagerate cu care este intampinata orice noua productie artistica referitoare la acele vremi devin o povara chiar pentru autorii lor: ei incearca sa produca o imagine completa a dictaturii, a mecanismelor si a consecintelor si vor sa ajunga la un coeficient de generalizare superior celui realizat de Raportul Tismanean