Dacă la început avea aerul unei glume proaste, acum chestiunea s-a inflamat şi riscă să-şi piardă atributul de glumă şi să se metamorfozeze într-o monumentală prostie. Spun asta despre demersurile referitoare la „repatrierea” osemintelor lui Brâncuşi. Argumentele prin care se susţine cauza acestei profanări de morminte, de imagine, de istoria artei, sunt învelite în tricolor (al nostru, nu cel francez) şi sunt livrate sforăitor, cu vehemenţa unui „patriotism” patologic.

Cum se ştie, Brâncuşi îşi doarme somnul de veci la Paris (unde a şi trăit mai bine de jumătate de secol – şi n-a trăit degeaba) în cimitirul Montparnasse. În preajma sa odihnesc încă multe alte figuri pregnante ale artei universale (şi nu toţi „vecinii” lui Brâncuşi din Montparnasse sunt de origine franceză...)

Dacă Bucureştiului i s-a spus cândva „Micul Paris”, Hobiţei de Gorj, localitatea natală a lui Brâncuşi, nu i se va putea spune niciodată „Micul Montparnasse”. E atât de evident încât n-are rost să mă explic.

Istoria noastră a născut nu foarte mulţi „români-universali”. Unul dintre ei este Brâncuşi. Montparnasse este un soi de efigie a universalităţii sale. Hobiţa nu este aceasta şi nici nu va putea fi vreodată. Montparnasse este împlinirea unui destin excepţional, în vreme ce Hobiţa nu va rămâne decât ceea ce este – şi anume un reper biografic.

Unul dintre argumentele cele mai bizare în favoarea „repatrierii” lui Brâncuşi este că „Nu toţi românii au bani să meargă să îl vadă la Paris” (citatul este atât de exact încât mă jenez să numesc autorul). În spiritul aceleiaşi logici betege, putem spune şi că „Orice român are bani să meargă la Hobiţa”. Câţi au fost? Cu bani sau fără bani în portofel, Montparnasse rămâne o destinaţie aspiraţională. În Hobiţa ai de ce să te opreşti doar dacă faci pană de cauciuc.

Discuţiile pe această temă îmi par a fi schiţele de scena