„Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică“ este un spectacol estetizant care explorează cosmologia nucleului familial. Radu Afrim lasă conţinutul pe seama introspecţiei individuale a spectatorului, concentrându-se asupra imagisticii derivei relaţionale.

Deşi are un minim de emoţie caligrafiată şi poate fi un schelet cam plăpând pentru radiografierea familiei disfuncţionale şi a crizei comunicării, textul lui David Greig este un nou prilej pentru Radu Afrim să-şi dizolve fantezia în scene cu o poetică superbă. Din puţin, el a făcut foarte mult.

Ne aflăm în universul afrimian ştiut, într-un haos teleghidat, în care drama este dublată de entertainment. Am amerizat în arealul teatrului profund interactiv, care nu are nevoie de acţiuni fizice ca să-şi atingă scopul. Afrim îi încurajează pe spectatori să excaveze prăpăstii astupate şi să-şi ia de acolo sensuri care îi ating direct şi subiectiv. „Textul deschide multe sertare enigmatice pe care tu decizi dacă le închizi sau nu la loc; tu decizi dacă scormoneşti în detaliu conţinutul lor. Poţi rămâne la o contemplare (poate nostalgică, poate amuzată) a obiectelor/feelingurilor din aceste sertare", spune Afrim. Regizorul insistă mai puţin pe caracterul moralizator al piesei, fructificând potenţialul ei iluzoriu.

Două personalităţi puternice au mers, de fapt, în aceeaşi direcţie: regizorul Radu Afrim şi scenografa Adriana Grand. „Ultimul mesaj...", producţia Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, este un foarte bun spectacol de atmosferă şi generează emoţie prin mixajul unui text prelucrat de Radu Afrim (şi în care se vede ludicul său insolent), cu diverse mijloace de expresie: muzica live (bossa nova, rock-and-roll şi neoclasic), actoria, dansul, filmul (gros-planul), pictura şi video designul.

Spectacolul său nu atinge febrilitatea „Omu