Ideea ca fiecare dintre noi ar trebui sa depuna o declaratie de avere la administratia financiara a impartit deja romanii in doua tabere. Dar discutia s-a purtat mai ales cu argumente emotionale sau morale: oponentii au spus ca seamana cu Legea nr. 18, a ilicitului, sustinatorii cred ca este momentul sa iasa la suprafata averile adunate in mod mai putin ortodox.
Nici un guvern sau parlament pe aceasta lume nu poate adopta un document de asemenea anvergura - aproximativ 17 milioane de persoane ar trebui sa completeze formularele respective - fara a face un calcul pur economic si administrativ.
Intrebarea cea mai importanta nu este legata de moralitate, ci de practica: se poate aplica, cu rezultate concrete, o astfel de lege? La prima vedere, raspunsul este, clar, nu. Exista doua precedente. Declaratiile de avere ale demnitarilor, in numar de doar cateva mii, nu au fost niciodata verificate, din motive mai mult administrative - comisia desemnata nu a fost infiintata niciodata.
Bineinteles ca la baza acestei aberatii a stat si lipsa de vointa politica. Pe de alta parte, declaratiile de venit ale cetatenilor, pe care fiecare dintre noi a fost obligat sa le depuna in ultimii patru ani, zac uitate in sacii de pe holurile administratiei fiscale. Confidentialitatea este, in acest caz, o gluma proasta.
De cele mai multe ori, ele raman confidentiale pentru ca nu le mai gaseste nimeni. Nu am intalnit nici un caz in care vreun cetatean sa fi fost luat la intrebari de fisc din cauza declaratiei de venit, iar motivul este simplu: Ministerul Finantelor nu este in stare sa controleze, pentru ca informatia este raspandita in cele patru zari si nu poate fi facut nici un control incrucisat.
Din 2000 incoace, s-au cheltuit zeci de milioane de euro si au existat o multime de programe de asistenta pentru informatizarea administra
