Cand Karl Marx a scris ca “omenirea se desparte de trecutul ei razand” a gresit profund. Omenirea se desparte de trecutul totalitar jelind. Nu intamplator Iosif Brodsky a numit-o pe Anna Ahmatova, autoarea poemului
“Requiem” despre Marea Teroare stalinista, muza plangatoare. ”Functia distructiva a tacerii” se intituleaza o cartea a ganditoarei germane Gesine Schwann. Despre amintire este vorba in romanul lui Bernhard Schlink care a stat la baza filmului “The Reader”. ”Cine uita, nu merita” suna o vorba pe drept faimoasa. Redemptiunea este imposibila fara cainta. Despre mancurtizare a scris o carte de neuitat scriitorul Cinghiz Aitmatov. “Memory, History, Forgetting” este un volum din scrierile lui Paul Ricoeur aparut la University of Chicago Press.
Pana sa ajungem la post-memorie, este nevoie de memorie, de ceea ce Monica Lovinescu, vocea unui exil care a refuzat programatic si cu o admirabila consecventa compromisurile ignobile, a numit etica neuitarii.
Intransigenta in favoarea adevarului nu este un exces, ci o datorie etica. Post-memoria, cum bine scrie in ultima ei cartea istorica Maria Bucur de la Indiana University, este forma de salvare si sedimentare a amintirii in clipa cand martorii s-au petrecut din viata, cand exista riscul ca amnezia sa devina endemica prin extinctia comunitatii anamnestice. Noi n-am ajuns inca acolo. Suntem inca in faza in care ne amintim si refuzam sa uitam.
Securitatea nu a fost o fictiune, ci o cumplita realitate. Nomenklatura nu a fost un club de bridge, ci o casta parazitara care a exploatat o tara intreaga in numele unei ideologii intemeiata pe minciuna. Fara ofiterii Securitatii specializati in teroare fizica si psihologica, fara agentii inflitrati in toate celulele sociale, fara zelul morbid al activistilor de partid, dictatura n-ar fi rezistat. Liberalismul fricii, despre care scria Judith Shkl
