Pe un peron, / Ca-n toate gările, / S-a inventat, / Tangoul CFR. / Nu este greu, / Tangoul CFR. / L-au învăţat, / Pe de rost, peroanele... E un cîntecel interpretat de Cornel Constantiniu (muzica, desigur - Temistocle Popa!) pe care l-am descoperit în folderul "Cîntarea României", alături de "Cincinalul", "Minerii şi cerul", "Viitorul începe azi" etc. Fără să devin nostalgică, pentru că nu prea am după ce, mi-am reamintit însă că, în ultimii ani dinainte de Revoluţie, mergeam aproape în fiecare duminică la munte, cu un accelerat care pleca pe la opt şi jumătate din Gara de Nord. Ne instalam într-un compartiment cu canapele jupuite şi geamuri murdare care nu se deschideau niciodată, ciocneam cu grijă un ou fiert de colţul măsuţei, plină de amprente negre, cojeam oul în recipientul pentru gunoi, care la cea mai mică atingere se răsturna, golindu-se de alte coji de ouă şi cotoare de mere. Venea naşul, prezentam biletele, îi zîmbeam, ne zîmbea. După două ore şi jumătate, dacă nu aveam ghinionul să aşteptăm în cîmp un alt tren, ajungeam la Buşteni. Ne întorceam la Bucureşti cu un alt accelerat, cel de şapte şi douăzeci. Îmi amintesc în cele mai mici detalii aceste scurte călătorii cu trenul, din două motive. Primul ar fi faptul că, pe vremea aceea, copil fiind, îmi inspirau ceva tihnit, relaxant, sigur. Un amestec de senzaţii greu de descris. Erau călătorii de plăcere, relaxare, dolce far niente, gustul oului fiert din tren era altul decît cel al oului fiert de acasă, picoteala reconfortantă, naşul se mişca în reluare, străbăteam două sute de kilometri şi totuşi, parcă stăteam pe loc. Al doilea motiv, probabil: repetabilitatea acestor drumuri. Nu aveam cum să ajungem altfel la munte. Nu aveam "maşină mică" şi chiar dacă am fi avut, mai erau cozile la benzină, duminicile cu soţ şi fără soţ. Nu auzisem de existenţa vreunor autobuze, "rate" sau microbuze care să plece