Fără doar şi poate, Apocalipsa după Shakespeare este ceea ce se cheamă un spectacol de nişă. Gândită în formula de studio, jucată la Sala Mare a Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, permiţând, prin însăşi această formulă accesul unui număr restrâns de spectatori plasaţi extrem de aproape de interpreţi,
...mizând pe instituirea unor impulsuri afective comune, spectatori cărora li se impune un efort de receptare consistent, emoţional şi intelectual deopotrivă, montarea craioveană datorată unuia dintre cei mai semnificativi directori de scenă polonezi –Janusz Viśnievski- e una ce nu se lasă descoperită chiar foarte lesne.
Apocalipsa după Shakespeare e un spectacol care impune, care cheamă, care îndeamnă la revizionări. Împinge la reflecţie, dar şi la cunoaştere deopotrivă. Nu se adresează în nici un caz spectatorului leneş, adept al teatrului digestiv. Vizează preponderent publicul cult, pregătit, deschis căutărilor pentru care actul receptării nu se sfârşeşte după ce ultima replică a fost rostită ori îndată după părăsirea sălii.
Un intertext sofisticat
Spectacolul se slujeşte ca suport dramaturgic de un intertext bogat, complex, de mare dar şi de pretenţioasă anvergură intelectuală, sofisticat chiar, în alcătuirea căruia se contopesc fragmente din Vechiul Testament dar şi din Psalmi, pagini semnificative din literatura dramatică dar şi din Sonetele shakespeariene, inserturi din poeziile anglo-americanului WH Auden, ale cărui scrieri au ca temă principală relaţia dintre Lumea anonimă şi trăirile individuale ale fiinţei ca şi din opera clasicului polonez Adam Witkiewicz ori din poeziile lui Max Ehrman.
Cel mai lesne recognoscibile rămân de departe fragmentele din Macbeth. Un Macbeth adus pe scenă într-o formulă mult redusă, eliptică chiar. Motivele unei atare opţiuni nu sunt greu de dedus.
Se ştie, piesa
