...Acestea sunt personajele care au vegheat, la Galeria bucureşteană „Simeza“, schimbarea de ştafetă dintre ani. Autor – sculptorul Mihai Marcu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, profesor la Academia de Arte „Nicolae Grigorescu“, artist polivalent căruia nimic nu i-a rămas străin din tainele pietrei şi metalului. Creator de sculptură monumentală (oraşele ţării îi păstrează lucrările – Buzău, Vaslui, Constanţa, Bucureşti etc.), artistul este deo­potrivă „bijutier“ sub dalta căruia marmura tresare de dor de a se întrupa în noua Galatee, el – Pygmalionul român râvnind zboruri de Icar/Fluture/Meşter Man Publicitate ole printre minotaurii cărora pare a le fi (a câta oară?) lehamite de oameni. Reunind lucrări de mici di­mensiuni, recenta expo­ziţie s-a con­stituit într-o invi­taţie la raţi­une în vremea noastră nere­zonabilă, în zbo­ruri (de gând) tot mai să­racă, de dobi­toace (mino­tau­ri?!) năpădită şi cu de-a pururi mândre femei în care lutul se tot desăvârşeşte de dragul unei trep­te pe care poveştile aşteaptă... Fiecare lucrare – o nouă izbândă a spiritului, o nouă întrupare a ideii de frumos. Dacă zborul pendulează între fluturi – Icari fără chip, doar aripi şi o fărâmă de trupuşor (cât să-i fie lutului răsfrângere din dor de cădere), statornicia pietrei îşi află în trup de femeie căldură şi înveşnicire – două elemente care de obicei spun privirii de muritor cum să vadă în miezul blocului de marmură sâmburele de foc al vieţii celei cu nemoarte însemnată. Pe cât de clasice sunt lucrările monumentale ale maestrului Mihai Marcu, pe atât de epurate întru esenţializare sunt Niobele sale, ca tot atâtea cuminţenii ale pământului, scrise-n visarea pietrei ca o slovă de dragul căreia Preaînaltul va fi făcut cândva Raiul. Şi-apoi, de când cu „izgonirea“ aceea, cu fiece cădere, omul simte gust de Paradis. Iar artiştii (muritori) învaţă piatra să