După numai 13 zile de ministeriat la Interne, în 2009, Liviu Dragnea a demisionat. Presa a pomenit de onoare.

“O coadă de topor, un neica-nimeni", îl caracteriza în 2007 Octav Cozmâncă. Între aceste două extreme, Liviu Dragnea a impus în România un gen de politică de care vom scăpa tare greu. “Poate într-o altă realitate politică o să revin", a spus Liviu Dragnea, enigmatic, la despărţire. Şi s-a întors în ţara lui, Republica Teleorman. A fost pentru prima şi, probabil, pentru ultima oară în viaţă când Liviu Dragnea a făcut un pas înapoi. Nu-mi fac iluzii că l-a durut inima de bugetul mic alocat poliţiştilor.

Ministeriatul la interne i-ar fi adus influenţă şi putere şi în afara PSD. Ceea ce ambiţiosul domn Dragnea îşi doreşte mai mult decât orice pe lume.

Bani a făcut destui, mult prea mulţi pentru un social-democrat trăitor din leafă de bugetar, din din 1997 şi până în prezent. Din filosofia ascensiunii sale n-au lipsit niciodată oamenii de paie, interpuşii, cei care, plătiţi regeşte, pot face averi pentru “stăpân" şi pot scoate la nevoie castanele din foc. Această filosofie de viaţă justifică în ochii liderului de la Alexandria afirmaţiile care ne jignesc inteligenţa, de genul “Nu am nici o legătură cu Tel Drum" sau “Hotelul este al soţiei mele". În aceeaşi logică se înscriu şi acţiunile la purtător ale Tel Drum, firma de care Dragnea se dezice, dar căreia i-a făcut mari servicii de la înălţimea funcţiei publice deţinute. Statisticile spun că 90 % din banii publici drenaţi prin Teleorman în ultimii zece ani au trecut prin firmele “de casă" ale baronului.

În egală măsură, Liviu Dragnea iubeşte nu doar anonimatul, umbra, ci şi lumina reflectoarelor în partid, sfidarea sau traiul de zi cu zi într-o opulenţă cu care-şi dresează supuşii şi-şi umileşte duşmanii. Şi asta e de înţeles. Dragnea a plecat la drum din modesta comună tele