Am văzut ultimul film scris, regizat şi jucat de Cristi Puiu, difuzat pe HBO. Înainte de asta, ratasem toate ocaziile în care aş fi putut să-l văd la cinematograf, dar asimilasem o mare cantitate de reacţii şi opinii de la prieteni, din presa scrisă, emisiuni tv şi de pe internet. Şi, mai ales, aveam bine fixat în minte ce anume i se reproşează acestui film, la mai toate nivelurile de percepţie, de la simplul spectator la criticul profesionist, fie el român sau străin.
Înainte de mine, Alexandra, fiica mea de 14 ani, a văzut „Aurora” la cinematograf, împreună cu verişoara sa. Cred în percepţia nealterată a copiilor. Era entuziasmată, dar nu euforică. Filmul îi stârnise acel entuziasm al cunoaşterii „istoriei neoficiale” – partea întunecată a omului, nesupusă manipulărilor de tip „politically correct” ce încearcă să ne convingă cum este bine să fie omul. Slavoj Zizek a afirmat odată că „filmul nu ne învaţă Så IUBIM, ci CUM Så IUBIM”.
Eu cred că Puiu a reuşit să facă un film care ne ajută să înţelegem omul şi nu care ne spune CUM TREBUIE să fie omul. Regretatul Alex Leo Şerban îi spunea lui Puiu că „Aurora” i se pare o excelentă comedie neagră şi că a râs de la cap la coadă. Da, filmul poate fi citit şi aşa, dar eu aş merge mai departe: „Aurora” este o tragicomedie halucinantă. Poate stârni un râs, dar acel râs straniu, atins de o nebunie rece, care-ţi face pielea de găină. Este precum magia de bună calitate a unor magi mitici gen Houdini: te fascinează şi îţi îngheaţă sângele în vine.
După vizionare, am rămas o bună bucată de vreme suspendat într-o dimensiune stranie care, aparent paradoxal, m-a ajutat să-mi limpezesc mai multe concluzii.
În primul rând, după „Moartea Domnului Lăzărescu”, Cristi Puiu avea, în mod real, o singură opţiune: să facă un film cu totul altfel. Şi a reuşit: „Aurora” pare un film făcut de un alt
