Se spune că odată, demult şi departe, trăia un împărat simpatic. Avea barba lui Paul Daian, energia lui Adelin Petrişor şi înţelepciunea lui Anghel Rugină. Împărăţia mergea bine, dar asta şi pentru că se înconjurase de un board performant. Sfetnicul său cel mai de seamă era un înţelept vestit, care îi învăţa de bine pe toţi. Dar pentru că totul era prea liniştit în acel ţinut, într-o bună zi împăratul a adus la palat un crocodil mititel. Era verde, avea ochii răi şi dinţii ascuţiţi ca acele. Crocodilul se bălăcea prin şanţul din jurul castelului şi îi băgase în sperieţi pe toţi hoţii. Ţăranii făceau plăcintă cu carne şi puneau cîteva bucăţi în farfurii de lemn pe care le lăsau pe apa din şanţ. De pe atunci se vedea că jivina e deosebită, căci, după ce mînca plăcintele, spăla farfuriile şi le lăsa pe iarbă. Singurul care nu se temea de crocodil era sfetnicul împăratului. Şedea pe malul apei, pe un covoraş brodat cu scene de la alegeri, se uita drept în ochii fiarei şi îi vorbea de cîte-n lună şi în stele. Minune mare, încet-încet, crocodilul a început şi el să vorbească. La-nceput mai peltic, apoi mai bine, de l-ar fi îndrăgit şi domnul Pruteanu. Ba, mai mult, a început să înveţe de la sfetnic tot ce ştia şi acesta - agronomie, geodezie, statistică, marketing, PR şi altele. Pe măsură ce treceau anii, era tot mai mare, tot mai verde şi tot mai înţelept. Împăratul nu ştia de ce să se minuneze mai mult: de dibăcia sfetnicului sau de isteţimea dihaniei. În fiecare seară, servitorii prindeau crocodilul, îl duceau cu o lectică pînă în sala de ospeţe şi îl aşezau într-o troacă cu apă tulbure. Între două îmbucături, împăratul punea întrebări, iar crocodilul răspundea, măsurat şi enciclopedic. Cîteodată făcea chiar glume şi scanda: "Ca un cîine turbat, în nemernicia mea, am muşcat mîna care m-a hrănit", după care făcea o tumbă şi îi împroşca cu apă pe toţi comesenii. D