Faptul că Papa şi-a cerut iertare pentru păcatele din vechime ale Bisericii este cu adevărat un eveniment al mileniului, nu ca virusul Y2K. Papa a cerut iertare pentru toate abuzurile Bisericii din secolul al II-lea încoace. El şi-a făcut mea culpa pentru prigonirea evreilor, pentru convertirea forţată a băştinaşilor şi pentru oprimarea femeilor. Şi-a cerut scuze pentru o mulţime de păcate, nici unul prea limpede spus. Inchiziţia, Cruciadele, Giordano Bruno, Cucerirea Americii şi Holocaustul au rămas nepomenite. Pentru poetul care este, Papa nu a fost prea evocator. Nu a descris arzîndele cărnuri ale femeilor acuzate de vrăjitorie, a trecut sub tăcere mirosul fierului roşu din camerele de tortură ale Spaniei, a ignorat strivitoarea greutate a tăcerii Bisericii atunci cînd mulţimi de evrei erau ucise în Europa. Cu toate acestea, Papa, care şi-a început cariera ca miner în Polonia şi care a contribuit apoi la căderea regimurilor totalitare din Rusia şi Europa de Est, părăseşte cel de-al doilea mileniu cu un gest plin de grandoare. În ciuda aerului său vag, este o încheiere uimitoare şi un semn de speranţă. Dar este şi o lecţie despre natura puterii. Pe vremea cînd Biserica avea oşteni, oştenii ei ucideau. Atunci cînd biserica avea atît de multă putere asupra sufletelor oamenilor încît putea face din ei ce voia, îi înfricoşa, îi reducea la tăcere, îi schingiua. Abuzurile pe care Papa le deplînge acum sînt direct proporţionale cu puterea Bisericii. Pe cît de mare puterea, pe atît de oribile abuzurile. Atunci cînd Stalin a întrebat "Cîte divizii are Papa?", Papa nu mai avea oşteni, dar autoritatea sa era încă imensă. După al doilea război mondial, cînd Biserica a eşuat în exercitarea acestei autorităţi, puterea ei a continuat să scadă constant şi inexorabil.

Biserica a devenit infinit mai tolerantă şi înţelegătoare atunci cînd oamenii ce se supuneau autorităţ