● Jimi Hendrix, Valleys of Neptune, Sony Music, 2010
Dintre toate muzicile şi fazele care mi-au asortat adolescenţa, perioada aceea în care am recuperat înfometaţi tot ceea ce părinţii noştri n-au putut trăi, puţine au mai rămas în sertar. Este, desigur, vina mea, dar, iertată fie-mi aroganţa, este mai ales vina lor. Între cele pe care le-am păstrat, există una compusă, dar mai ales performată de o creatură care mă obsedează, cu o recurenţă cuminte şi stimabilă, şi astăzi: Jimi Hendrix. Iar dincolo de muzica lui şi de toate acele mici detalii ale biografiei sale capabile să mi-l păstreze foarte viu, deşi a murit foarte tînăr, e vorba despre sunetul unic pe care omul acesta l-a adus în muzica timpurilor sale şi în muzică, în general. Brutală cu delicateţe şi de multe ori extraterestră, complet digerabilă doar atunci cînd i se circumscria, şi aşa vag, unei reţete, nebunească şi înnebunitoare, replicată, fără foarte mare succes, la infinit, muzica americanului a fost o ciudăţenie chiar şi în vremea tuturor ciudăţeniilor, aceea pe care a trăit-o şi care l-a devorat mult prea repede.
Cu muzica lui Jimi Hendrix, ca şi cu el însuşi, lucrurile au stat mereu anapoda. Deşi în timpul vieţii a scos doar trei discuri, toate în doar doi ani, 1967 şi 1968, îl ştim (şi) din materialele reeditate şi publicate după moartea sa, resturi ale tuturor nopţilor demente pe care şi le-a petrecut în locul de care se simţea cel mai atras, studioul de înregistrări. Practic, am auzit mai multe de la Hendrix cel mort – din păcate, multe dintre înregistrările scoase la iveală după dispariţia sa au o calitate îndoielnică – decît de la Hendrix cel viu.
Valleys of Neptune e, în pofida parantezei făcute mai sus, una dintre excepţiile fericite. Cel de-al unsprezecelea album post-mortem, cu numele lui Jimi Hendrix pe copertă, e alcătuit, în mare parte, din piese compuse în 1