Privesc de multă vreme felul (ca să nu zic halul) în care se discută despre modificarea Constituţiei. Cam ca la tarabă, unde clientu’ încearcă să scoată kilu’ de cartofi mai ieftin...
Sigur, Constituţia e un subiect plicticos, nu face rating nici cât un sughiţ al „liberalului” Becali ori vreo „scăpare” din declaraţia de avere a vreunui parlamentar anonim. Apoi, chestiunile constituţionale sunt complicate, nici juriştii nu se prea pun de acord asupra interpretării lor – ca dovadă, faptul că de ani întregi Curtea Constituţională a devenit un fel de birou de reclamaţii: pentru te miri ce şi mai nimic, Puterea şi Opoziţia s-au obişnuit să se pârască la Curte ori de câte ori nu le convine ceva dintr-o lege. Dacă facem un inventar al sesizărilor adresate Curţii Constituţionale în ultimii ani, vom găsi şi lucruri temeinice, dar şi o mulţime de fleacuri, al căror rost era, probabil, doar acela de a mai întârzia un pic aplicarea legii sau de a le arăta muşchii adversarilor politici. Toate acestea – plus presiunile de astă-vară asupra Curţii – au dus adesea la plasarea în derizoriu a acestei instituţii fundamentale pentru un stat de drept.
La toate acestea se adaugă „stilul” în care e tratată modificarea Constituţiei. În unele privinţe, chestiunea e obligatorie: anumite schimbări sunt necesare pentru a pune de acord prevederile constituţionale cu Tratatul de la Lisabona (şi alte documente UE). Ceea ce se ştie de mult şi e o problemă cât se poate de serioasă. Dar nu despre asta se discută, ci despre tot felul de trocuri între partidele politice ori între partide şi preşedinte. Şi, bineînţeles, discuţia nu începe pe un ton responsabil, în care conducătorii le expun cetăţenilor situaţiunea, ci prin tot felul de ipoteze emise la televizor doar aşa, „ca să facem ştiri” şi să testăm reacţia. Traian Băsescu a încercat de câteva ori să „pună subiectul pe agendă”, da